post blue

azi-noapte am fost la Noaptea Lungă a Filmelor Scurte, la Artexpo (mai multe despre eveniment pe futureshorts.ro). aş zice că, pentru mine, nu a fost atât o noapte lungă, cât plină de trăiri, concluzii, dar, mai ales, întrebări, toate mai mult sau mai puţin legate de filmele văzute, dar despre care nu am să vă vorbesc aici...de fapt, nu cred că o să vă vorbesc deloc.

în schimb, vroiam să vă fac cunoştinţă cu scurtmetrajul care a făcut ca noaptea asta "să merite": scurtmetrajul "Dix". nu o să vă plictisesc cu interpretarea mea a acestei pelicule, mai ales că nu poate fi vorba de interpretări corecte sau greşite aici, oamenii din spatele filmului înţelegând frumosul ca fiind cu atât mai frumos cu cât e mai puţin evident, cu cât ţi se oferă mai puţin pe tavă; pot doar să vă promit că acele 6 minute pe care vă cer să le alocaţi vizionării acestui film nu vor fi regretate.......şi dacă, totuşi, o să vi se pară că v-aţi pierdut timpul, sunteţi liberi să mă înjuraţi unde, când şi cum vreţi voi.

et voila : dix.

I will battle for the sun...

Aseară m-am reîntâlnit cu o prietenă veche. De când o ştiu, are grijă de mine, deşi nu i-am putut întoarce niciodată favoarea. Nu se poartă niciodată fals. Nu ştie să mintă, nici să rănească, nici să mă plictisească. Când nu mi-e bine, e singura care ştie ce să spună, fără să spună, ce să facă, fără să facă. Aseară m-am reîntâlnit cu Muzica. Cu Muzica pe care, în carne şi oase, nu o pot avea în faţă decât foarte, foarte rar şi cu ale cărei "amintiri", înregistrate pe suport audio, trebuie să mă mulţumesc în restul timpului. Mi-a reamintit ieri cât de plină e prezenţa ei autentică, cât e de vie atunci când se naşte aproape spontan, deşi, paradoxal, planificat, sub urechile tale.

Duminică noaptea a fost concertul Placebo, concert pe care îl aşteptasem de patru luni, de când mi-am luat biletul sau de câţiva ani, de când ratasem celălalt concert al lor de la noi sau dintotdeauna. Parcă dintotdeauna, cel puţin aşa mi s-a părut aseară. Iar, după ce s-a terminat, eram deja cuprinsă de nostalgia a ceva atât de frumos că nu se poate nici comunica, nici repeta. Ce s-a întâmplat între aceste două momente: de aşteptare şi de dor? Păi, băieţii au făcut ce ştiu ei mai bine: ne-au dat muzică şi ni s-au dat în cel mai egoist mod cu putinţă, rămânând, totuşi, atât de singuri în arta lor, deschişi şi închişi în faţa noastră, într-un fel pe care nu vi-l pot explica. Trebuia să fiţi acolo ca să înţelegeţi. Egoist am trăit şi eu concertul....cred că nu poţi simţi decât egoist muzica bună, într-o relaţie intimă cu ea, într-un punct din care simţi că doar tu o asculţi aşa cum ar vrea să fie ascultată, din care te recunoşti pe tine în fiecare notă, în fiecare linie, în fiecare acord. Aşa am simţit eu concertul ăsta, cu toate simţurile, cu toată energia şi încă un pic consumată anticipat, cu toate emoţiile.....aseară am ascultat Placebo cu urechile, dar şi cu inima, cu picioarele, cu mâinile, cu fiecare deget, cu palmele înroşite de la atâta aplaudat, cu retinele, cu corzile vocale distruse de atâta cântat o dată cu Brian, cu retinele, genele, chiar şi cu părul şi cu unghiile ....


La toată experienţa asta obraznic de întreagă şi de frumoasă a contribuit semnificativ şi o mică victorie personală: am reuşit să fug de la B în primele rânduri de la A, după ce am fost fugărită, chiar înainte de începerea concertului, de un paznic burtos şi cam nervos. Aşa că, suficient de fraudolos încât să fiu mândră de asta, am fost mult mai aproape de cei care făceau, construiau, închegau pe loc muzica pentru mine.....şi pentru restul oamenilor din public, poate;)

a little loaded, she was stealing another breath....

simt nevoia să scriu despre Plastilina lui Afrim....sigur că au trecut deja câţiva ani de când am văzut prima dată piesa şi sigur că nu, nu am revăzut-o zilele astea. Numai că mi-e dor de ea.


mi-e dor de ea, pentru că e povestea mea. pentru că Max sunt eu. nu, nu în sensul ăla panteist, în care Iona sunt eu, Iona eşti tu, Iona suntem cu toţii. Max sunt eu, la modul individual...nu mă interesează ce relaţie aveţi sau nu aveţi voi cu personajul lui Afrim....eu sunt fraierul fără destin, numai că în loc de figurine din plastilină, eu făceam şi fac figurine din creioane, hârtie şi cuvinte.


îmi dau seama că toţi cei care aţi văzut Plastilina ori îmi plângeţi de milă, ori vă întrebaţi în ce depresie self-indulgent am căzut de mă compar cu el. pentru cei care nu au văzut încă piesa, râmân, paradoxal, normală (mă rog, pe cât de normală aş putea părea eu).

nu cred că ar trebui să îmi plângeţi de milă; dacă o faceţi, înseamnă că nu realizaţi cât de norocos era Max în inocenţa lui, trăind mereu surd la abjecţia celor din jur, închizându-se în figurinele sale din Plastilină, mereu copil, mereu singur........mereu gata să creadă în copilăria lui, deşi nimic din jurul lui nu îi dădea motive să o facă.

toată lumea îl crede pe Max un personaj slab, pentru mine e însă unul dintre cele mai puternice personaje din arta cu care am luat contact până acum, pentru că rămâne, până în ultima clipă, egal cu sine, consecvent naivităţii sale pline de dor de viaţă. max pune preţ pe viaţă - pe viaţa pe care şi-o modelează singur prin imaginaţie, aşa cum modelează plastilina - chiar dacă viaţa nu i-a fost un tovarăş de joacă pe măsură.

aşa că nu, chiar nu aveţi de ce să îmi plângeţi de milă. dacă sunt Max, sunt Max în momentele mele bune, optimiste, nu în cele de renunţare :)

*
dincolo de ce înseamnă, pentru mine, Max, introspecţie care pe majoritatea o să vă lase reci, vroiam să vă invit să descoperiţi ce înseamnă Plastilina pentru voi.....cu prima ocazie, mergeţi să vedeţi piesa...şi pentru o cronică mai puţin interiorizată, intraţi aici.

sunteţi, ca de obicei, liberi să aruncaţi cu roşii virtuale, mai ales dacă vi se pare că perspectiva mea asupra piesei o lezează cumva pe a voastră.

Miercuri ai PR Fest la PR Tea

Şi dacă nu or să mai vină artiştii invitaţi? Şi dacă nu o să facem rost la timp de locaţie? Dacă nu se vor înscrie destui voluntari? Dacă se vor înscrie mulţi, dar nu vom putea conta pe toţi? Şi dacă apar costuri neprevăzute? Dacă vom avea invitaţi cu pretenţii exagerate şi gusturi imprevizibile? Dacă vor întârzia zborurile invitaţilor care sosesc din străinătate? Dacă preţul biletelor o să li se pară prea mare? Dacă ne lasă baltă sponsorii în ultima clipă? Şi dacă punem totul la punct,până la ultimul detaliu, dar nu vor veni destui oameni?

Ştim că te-ai gândit, nu o dată, ce întrebări nu îi lasă să doarmă noaptea pe organizatorii Stufstock? Sau ai NexT? Sau ai Festivalului Naţional de Teatru? Şi, cu siguranţă, ai vrea să afli şi ce răspunsuri practice, creative sau doar urgente au trebuit să dea. Noi am vrut să îţi dăm ocazia să afli chiar de la experţi ce presupune organizarea unui eveniment cultural de mare amploare, cum se realizează coordonarea tuturor oamenilor şi rotiţelor implicate în poveste, sincronizarea tuturor acţiunilor, cum se împart timpul şi banii, astfel încât să ajungă pentru toţi şi pentru toate şi, mai ales, cum se promovează, apoi, potenţialul rod al acestor eforturi, pentru a îi câştiga un public care să îl merite.

Dacă vrei să afli ce intervenţie divină asigură succesul acestor evenimente, te aşteptăm miercuri, 27 mai 2009, ora 19.00, la ceainăria Cărtureşti, să adresezi întrebările tale invitaţilor noştri:

Aura Corbeanu, Directorul Executiv Festivalul National de Teatru.

Yvonne Irimescu, Coordonator de Proiect al Festivalului Internaţional de Scurt şi Mediu Metraj NexT

Teo Zabava, Director PR Stufstock

Anca Romanescu, PR Consultant Stufstock

Adresa de înscriere este deja celebra prtea_inscrieri@yahoo.com.

supergirls just fly

Sâmbătă mi-am petrecut după-amiaza cu micuţa mea verişoară, care e încă la grădi, dar ştie mai multe despre orice şi despre toate decât o să ştiţi voi vreodată.
Era deja la bunica de ceva ore, când am ajuns eu şi m-a întâmpinat cu un "pup" cum numai ea ştie să dea, apăsat şi zgomotos, şi zâmbind cu gura până la urechi. Motivul exploziei de fericire? Nu mi se datora doar mie, am aflat cu părere de rău. Mi-a şoptit, cu mare grijă să nu audă maică-sa, că bunica o lăsase să probeze nişte pantofi cu toc, fapt care, în mod evident, îi confirma că dă primele semne de maturitate în faţa adulţilor din jur.

Ea vrea să crească cât mai repede, ar apăsa pe pedala de acceleraţie, dacă ar şti cum, doar-doar ar spori viteza procesului. Pe mine mă sperie gândul că, inevitabil, o să crească şi îmi vine mereu să apăs pe frână, ca să contrabalansez elanul ei.
Mă bucur că încă o bucură evenimente de tipul celui pe care mi l-a mărturisit în chip de confesiune. O iubesc, pentru că râde mereu autentic, pentru că niciodată nu a zâmbit cu colţurile gurii plecate în jos, cum fac deseori adulţii. O iubesc pentru toate lucrurile pe care nu le ştie, pentru că nu ştie să mimeze emoţii, pentru că nu ştie (deocamdată şi sper că va mai trece mult până o să afle) ce înseamnă rate, credite, disponibilizări, cancer, sevraj, cerşetori, subnutriţie, moarte, capital de imagine, bugete, joc politic, încălzire globală şi globalizare. Pentru că nu ştie să spună "nu am timp" sau "nu pot" sau "sunt prea obosită". Pentru că nu ştie cum e să se ascundă, altfel decât la pititea. Pentru că nu ştie să îl abandoneze pe "azi" în favoarea lui "mâine". Pentru că nu ştie să nu fie generoasă în mod nediscriminat. Pentru că ea încă mai crede în poveştile în care eu am încetat de mult să cred......

Come as you are....

Cea mai mare fobie pe care o am, în afară de frica total iraţională, dar iremediabilă de şobolani, este teama de a îmi pierde undeva, pe drum, printre compromisuri, încercări de adaptare şi eşecuri în lupta cu rinocerizarea, ultima fărâmă de originalitate de care dispun. Nu, nu e vorba de orgoliul de a mă şti altfel decât ceilalţi, ci de nevoia de “a gândi cu capul tău”, cum am văzut de curând scris pe un print stupid de înţelept, în acest context, a gândi cu capul tău vrând, evident, nu atât să marcheze utilizarea corectă a organului cerebral corespunzător, în loc de însuşirea ilegitimă a altuia, ci pur şi simplu, a gândi, a nu lua de bune produsele gândirii colective, care, de cele mai multe ori, numai gândire nu se poate numi. A trăi înconjurat de oameni, faţă de a locui în pustietate, cu tine singur drept tovarăş, presupune, cred, mai multe “renunţări” la sine decât ar trebui să fie legale, din punctul meu de vedere.

Ca să ne împacăm cu lumea, ne certăm cu noi. Gândeşte-te, de exemplu, la momentele în care ruşinea de a îţi exprima o părere care contrasta cu cea unanim acceptată de interlocutorii tăi, o părere pentru care ai fi fost poate ridiculizat de aceştia, te-a oprit de la a mai spune ceva. Din dorinţa de a nu deranja, de a fi plăcuţi, de a da bine, de a ne integra, cei mai mulţi dintre noi ne păstrăm ascunse, poate pentru a le feri, gândurile mai puţin aliniate la direcţia generală. Nu încerca să negi, cel puţin o dată în ultima săptămână ai traversat un moment de acest gen, fie că ai vrut să îţi perii şeful, să îţi mulţumeşti părinţii sau să eviţi un conflict cu prietenii. Mai trist e că nimic nu ucide spiritul mai eficient şi mai iute decât o fac compromisurile.

Din păcate, problema asta îşi are germenul în copilăria timpurie: îi ţineţi minte pe deştepţii care v-au spus că nu e permis să colorezi în afara conturului sau să desenezi copaci albaştri? Ei s-au asigurat să vă transmită „gena conformismului”, încetul cu încetul, v-au îmbrăcat în uniforme, v-au pus să memoraţi notiţele ca să luaţi 10, şi-au încheiat discursuri întregi cu „Aşa e frumos” sau „Aşa se cuvine”.

Aş vrea să menţionez că nu ader la teza pe care am întâlnit-o împrăştiată la mulţi cunoscuţi, de altfel, cu simţul critic dezvoltat, teză conform căreia a fi original înseamnă a observa ce este comun majorităţii şi a face exact pe dos. Am descoperit asta lucrând cu diferiţi colegi la brief-uri de creaţie: o mare parte dintre ei îşi imaginau că e suficient să faci ceva ce nu s-a mai făcut, fără să îţi pese dacă e relevant, dacă e consistent, dacă spune ceva. Căci, cum spunea un înţelept profesor de la facultate, uneori, e mai bine să reinventezi roata, decât să produci un substitut al ei cu forme pătrate, care să nu funcţioneze prea bine.

Pe scurt, nu cred în a fi altfel de dragul de a fi altfel. Cred în a fi altfel, în a gândi altfel, în a te exprima altfel pentru a îţi rămâne fidel ţie, cred în necesitatea momentelor în care alegem să ne “certăm” cu lumea pentru a ne “împăca” pe şi cu noi înşine.

tough love

Mi s-a tot spus de mică să nu nesocotesc orice fel de experienţă interumană, pentru că de la absolut toţi oamenii avem ceva de învăţat. Foarte probabil. Dar simt nevoia să completez acest produs al simţului comun cu o descoperire individuală: uneori avem mai multe (şi chiar mai relevante) lucruri de învăţat de la anumite necuvântătoare pufoase şi ştrengare.

De când eram în clasa a cincea, Rocky a făcut parte din familia mea ca minoritate patrupedă discriminată întotdeauna pozitiv. De atunci şi până de curând, când m-am mutat cu ai mei în altă casă, Rocky a fost stăpân pe curtea noastră şi, din când în când, şi a vecinilor care nu ridicaseră un gard suficient de înalt. Fiecare zi, o nouă groapă săpată în grădină, un nou tomberon răsturnat, o nouă pisică vânată şi neprinsă (a fost mereu domol, ce-i drept), o nouă sesiune de jogging de la un capăt la celălalt al curţii. Pe scurt, fiecare zi bogată în aventuri canine pe gustul său, din câte ne-am dat noi seama. Eh, problema e că libertatea asta a sa a fost un pic frânată când ne-am mutat, pentru că acum casa noastră este în aceeaşi curte cu a bunicii şi, ca să nu se intersecteze cu Puffy al bunicii, lui Rocky i-am construit pentru prima dată în viaţa sa fericită un ţarc, redefinind total geografia existenţei sale. Ar fi inutil să menţionez că această schimbare l-a întristat foarte tare. Dar, ca un individ pragmatic ce este, cred că, în sinea lui, s-a gândit că atâta timp cât toate celelalte privilegii ale sale sunt, în continuare, respectate, nu are sens să se consume prea tare. Aşa că îşi dozează tragedia şi expresia sa: când nu suntem lângă el, stă liniştit, doarme sau priveşte pe gard trecătorii, toate bune şi frumoase, cum ne apropiem, cum începe să miorlăie, să se pisicească, făcând de ruşine practic însuşi condiţia sa de câine demn, mai-mai rugându-ne să îl scoatem de acolo. Cum nu ne mai vede/miroase, cum îi trece.
Pe scurt, dacă are în prezenţa cui se văita, se vaită. Dacă nu, îşi vede de treabă. Ei, cam aşa e şi cu oamenii. Se complac în tristeţea lor, dacă găsesc pe cine să îi asculte şi, cum se spune mai pe româneşte, să le dea apă la moară. Dacă nu s-ar putea să fie nevoiţi să îşi privească în ochi monştrii şi să îi înfrunte.

Personal, am jucat de foarte multe ori, pentru un pic prea multe persoane, rolul mamei tuturor răniţilor, umărul pe care fiecare îşi putea spune of-ul, primind înapoi un gest empatic, un "Te înţeleg". Cu timpul, mi-am dat, însă, seama, că nu întotdeauna aceasta era metoda cea mai bună prin care le puteam fi de folos prietenilor şi că, uneori, tot ce obţineam era că mă încărcam psihic cu problemele altora. Că, odată ascultaţi şi întâmpinaţi pozitiv, se simţeau întrucâtva încurajaţi să creadă în adevărul dramelor lor, să le prelungească, să le hiperbolizeze şi, cel mai trist, să le accepte ca atare, cufundându-se în ele, în loc să caute sursa problemei şi să o rezolve, să bată problema ca pe un sac de box, să o atace pe toate fronturile şi cu toate armele., până o nimicesc. Şi-atunci, uneori, metoda "tough love" dă rezultate mai bune. Nu le mai dai răgaz să îşi plângă de milă şi îi forţezi fie să acţioneze imediat în direcţia schimbării dorite, fie să îşi concentreze energiile pe ceva mai constructiv. Evident, nici metoda asta nu e universal eficientă, dar poate ar trebui să ne gândim de două ori, înainte să ne încurajăm prietenii să îşi disece contemplativ propriile drame.

Reign Over Me....

Vroiam mult de tot să vă vorbesc un pic despre „Reign Over Me”, un film mult subapreciat, care cred că ar fi meritat niscaiva premii şi laude chiar şi de la cei mai scorţoşi cineaşti din State. Cu toate astea, biata peliculă, ca o Cenuşăreasa fără rochie de bal, eclipsată de surorile vitrege dichisite cu haine de designer, nu a primit decât două nominalizări, şi astea umile: una la Teen Choice Award şi una la Tokyo Grand Prix. (între noi fie vorba, anul în care a apărut, 2007 pentru cinematografie a fost un an cel puţin curios, în care Scorsese a primit Oscarul pentru The Departed, un Oscar pe care sigur că îl merita demult, dar care cu siguranţă nu i-a fost acordat pentru cea mai bună realizare a lui- vorbim, totuşi, de omul care nu a luat Oscar pentru Aviatorul, Gangs of New York sau Taxi Driver sau Goodfellas).

Oricum, deşi nepremiat, deşi nediscutat, deşi ignorat de mulţi critici, „Reign Over Me” are marele merit de a fi un film sincer cu sine, care nu se prostituează ca să placă marelui public, care se fereşte de reeditarea clişeelor hollywoodiene şi care nu exagerează cu conturul scenariului pentru a obţine un happy-end spectaculos. Altfel spus, îşi păstrează o autenticitate pe care nu o credeam posibilă decât în filmul european de calitate. Reign Over Me” arată fiinţele umane şi relaţiile dintre ele aşa cum sunt şi în realitate: inegale, colţuroase, imperfecte, când pline de graţie şi eleganţă, când împiedicate şi murdare, cu nuanţe. Nu idealizează. Nu creează personaje pe care nu le-ai putea întâlni pe stradă, în metrou. Personajele din „Reign Over Me” sunt oameni frumoşi, tocmai că nu au fost croite după tipare estetice ireale, tocmai că pentru a crea oameni frumoşi în sine şi pentru sine nu pare să fi fost scopul scenaristului. Sunt frumoşi, prin nuanţele şi umbrele care îi individualizează şi sunt frumoşi, pentru că sunt credibili.

Şi nu pot omite faptul că este filmul după care chiar şi cei mai sceptici dintre noi trebuie să recunoaştem că, da, Adam Sandler e un actor foarte bun.

Sigur că acest film are şi lacunele lui, pe care vă las să le descoperiţi singuri, dacă am fost suficient de convingătoare pentru aceia dintre voi care nu aţi văzut încă filmul. Nu accentuez aici punctele slabe, pentru că, de data asta, am trecut uşor peste ele, având simţul critic uşor amorţit şi descoperind un film foarte bun acolo unde nu mă aşteptam (tocmai când căutăm doar să mă înveselesc revăzând comediile lui Sandler, în perioada frustrantă cât m-a ţinut gripa la pat.)

fata merge pe jos...

Dacă titlul şi imaginea nu sunt self-explanatory, am să încerc să vă explic eu, pe scurt, despre ce e vorba, răspunzând la cele 6 întrebări esenţiale ale investigaţiei jurnalistice, aşa cum am învăţat la şcoală, ca o geek ce sunt:

Cine? muziciana, pictoriţa, creatoarea, artista Alexandrina Hristov.

Când? pe 9 aprilie, de la ora 21.00.

Unde? În Silver Church.

De ce? pentru că era şi timpul:)

Cum? cu muzică bună şi emoţii autentice, cu nuanţe, printre prieteni.

şi, cel mai important, ce? Păi, cum ce? Lansarea albumului "Om de lut". Pentru cine ştie să "asculte" ( în toate sensurile pe care le puteţi da termenului), atât am avut de zis.

Pentru cei care mai au încă nevoie de explicaţii (ruşine să vă fie:)), am să apelez la bunul meu prieten trilulilu, unde vă rog să ascultaţi: fata merge pe jos, nimic nu e ca tine , noi doi şi om de lut. Pentru neiniţiaţi e suficient, că nu vreau să vă gâdil urechile prea mult ;).

Ne vedem acolo pe 9, da?

P.S: Despre "Om de lut", de la cea mai credibilă sursă: « Om de lut » este copilul meu, un copil frumos şi sănătos, gingaş, mai mult bemol decât major, rafinat şi expresiv. Inima omului de lut bate in ritmuri de jazz, soul, funk, electropop. Omul de lut va cânta despre drum, zbor, căutări, vapoare şi mare, avioane şi ochi verzi, despre dor şi insomnie, flori si nervi, Zorro şi Făt – Frumos… iubire şi cosmos, femei, ploaie şi vânt, despre Rege si Regina ».

toate au fost la timpul lor ceva exagerat....

Leapşa tare haioasă, cu care am făcut cunoştinţă pe blog la anne şi cu care m-am gândit să vă molipsesc pe toţi (toţi, adică cei 2-3 ghinionişti care intră aici din greşeală:))

Jocul e cam aşa:

Go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band
Go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.
Go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.
Use Photoshop or similar to put it all together.

la mine a ieşit cam aşa ceva (e făcută iute în paint, nu arată prea profi, dar prindeţi ideea:trupa e Blood Alone, titlul albumului He can't help himself, poza grăieşte de la sine;).

ce bine că eşti, ce mirare că sunt...

Miercuri seara. Adică Folk Night. Unde? În Iron City. Sau locul unde se întâmplă toată magia...
Ca şi precedenta, fusese o zi plouată (marţi mi-am uitat umbrela, miercuri pelerina de om invizibil, aşa că am fost expusă unor precipitaţii puternice care cădeau, fără nesaţ, şi din cer şi din jur, de la oameni binevoitori). După mai multe drumuri enervant de ciclice, la finele cărora mi-am dat seama că, oricât te-ai strădui să treci de un cap-sec, întotdeauna mai e unul în spatele lui, care te aşteaptă să îţi râdă în faţă sau să îţi dea peste nas, am mers în Iron City, însoţită de trei zâmbete largi şi cu mult chef de muzică bună.
Am cerut şi mi s-a dat.
Am fost răsplătită din plin pentru penitenţele mele din timpul zilei cu muzică parcă croită după pofta ce-am poftit: cu folkul copilăriei, folkul moştenit de la mama, folkul cântat la munte, cu prieteni noi şi mai puţin noi, folkul atât de bine ştiut, folkul proaspăt descoperit, folkul trăit cu ochii închişi, folkul ţipat şi dansat în glumă......şi acolo am redescoperit o chestie, pe care am învăţat-o pe viu de la a mea domnişoară învăţătoare, şi ea un om cu o chitară: că folkul cântat bine, adică sincer, că muzica bună pot scoate la suprafaţă tot ce mai bun în oameni, că pot uni ceea ce, sub alte circumstanţe, nici măcar nu ar putea sta în aceeaşi cameră. În preajmă, erau perechi de străini, despre care garantez că nu ar fi putut purta o conversaţie de mai mult de cinci minute fără ca unul sau celălalt să se enerveze şi să îl pocnească (pe viu sau în imaginaţie) pe celălalt. Şi totuşi, i-am surprins fredonând aceleaşi versuri, la fel de timid şi cu aceeaşi mimică: un pic mai plină, decât era înainte să înceapă concertul. Nu ştiu, încă, un alt fenomen, în afară de cel muzical, care să se poată lăuda cu acest efect asupra oamenilor....parţial, face asta şi sportul în momentele lui bune, dar chiar şi atunci minunea rămâne incompletă.
Captivă într-un vers al lui Nichita Stănescu, pe care îl trăiesc de câteva săptămâni încoace, mi-am reconfirmat un truism personal: sunt muzica pe care o ascult....sună banal, poate şi un pic melodramatic, dar e, până la urmă, unul dintre puţinele lucruri total adevărate pe care le pot consemna aici.

californication...

despre Slumdog Millionaire sau cel mai american film indian făcut vreodată....
..... cel puţin aşa bănuiesc eu... Mi-ar plăcea să pot spune cu mâna pe inimă că înţeleg motivele pentru care acest film a fost atât de bine primit de critica de profil sau că înţeleg cinefilii care s-au declarat satisfăcuţi în orgoliul lor de connaisseuri pretenţioşi la ieşirea din sala de cinema. Din păcate, nu pot face asta. Cu toate că l-am întâmpinat receptivă (la o primă impresie, scenariul părea mai mult decât promiţător), fără urmă de reticenţă şi cu un grad mare de toleranţă la clişeele specifice cinematografiei americane, toleranţă care, în cazul meu, scade când sunt de una singură şi îmi pun ochelarii de critic sclifosit şi movie geek şi creşte când sunt înconjurată de prieteni, ale căror zâmbete sincere şi chicoteli simpatice scot ce e mai bun din mine.
În cazul lui Slumdog Millionaire, toate premisele de lucru erau îndeplinite (l-am văzut în cadrul serii de film PRIME), cu toate rezervele de Pepsi, popcorn şi amici la locul lor. Mă pregăteam să îmi placă la nebunie. Undeva, însă, ceva s-a rupt. Da, filmul reuşeşte să trezească la viaţă toată empatia care şedea amorţită în spectator, da, toată lumea ajunge involuntar să ţină cu protagonistul, să îi şoptească răspunsul corect şi să se bucure pentru al său happy-ending, la care ajunge după un număr implauzibil de mare de drame personale. Numai că, la sfârşit, rămâi cu un mic gust amar: frate, iar am fost păcălit! Nişte băieţi deştepţi, buni marketeri mi-au vândut, din nou, aceeaşi poveste, cu nume noi, feţe noi, decoruri noi, mahalale noi. Dar, în fond, aceeaşi poveste: eroul, care suferă, suferă, suferă, pierde, pierde, pierde....după care câştigă fata, banii, faimă, propria demnitate şi dreptul să zâmbească tâmp la final sau, în acest caz, să danseze tâmp. Clişeul-mit tipic lumii americane actualizat, de data asta, prin personaje indiene (cât de indiene au fost şi personajele cu replicile lor americane e altă poveste). Cam aici se opreşte, din punctul meu de vedere, originalitatea peliculei.
Filmul ar mai fi avut, cred, o şansă să iasă din tipar, dacă nu lipeau ei forţat siropul ăla de poveste de dragoste. Dar, nu, în filmele americanilor şi în suratele lor, dragostea nici nu lipseşte, nici nu e vreodată ca în viaţa reală: temporară, superficială, perisabilă, colţuroasă, imperfectă, umană. În filmele lor moralizatoare şi crescătoare de moral, dragostea trebuie să fie tocmai pe dos: eternă (deci, nu îi arătăm bătrâni, dar arătăm că s-au iubit de când erau mici), profundă, rotundă, perfectă (parcă, la final, în naivitatea noastră de spectator, ni-i şi imaginăm, visători, pe Jamal şi Lathika trăind fericiţi pînă la adânci bătrâneţi, nu?). Ei bine, cred că fără tot siropul ăsta ieftin, filmul ar fi câştigat mult în autenticitate şi originalitate. Ar fi pierdut, însă, din fani.
Rezumând, poveste veche îmbrăcată în haine noi. Puteam să scriu doar atât, numai că...
da, iau filmele mult prea în serios!

da' vrei...

da, o sa vrei sa ma citesti, o sa ajungi acasa in fiecare seara, curios sa vezi ce mi-au mai plasmuit tastatura si creierasul, o sa imi parcurgi textele cu nerabdare autista, indiferent fata de lumea care fierbe pe langa tine si o sa ai, la finalul fiecaruia dintre ele, un orgasm mental, de lector satisfacut, dupa care imi vei multumi printr-un comment rautacios/pervers, ca sa stiu ca te-am invatat ceva;)
da, o sa vrei sa ma citesti....
pentru ca, oricat m-as stradui (si m-am straduit, crede-ma!), nu pot fi plictisitoare; e o fatalitate sa spun chestii inteligente si interesante:D
pentru ca spun lucrurilor pe nume, chiar si cand nu au nume dragute, ca de vopsea de par
pentru ca sunt incomoda, inegala si insolenta
pentru ca nu bat campii, decat daca merita sa fie batuti
pentru ca circul prea mult cu autobuzul, ca sa nu fiu amica de betie cu realitatea bucuresteana
pentru ca nu o sa ma ia tastatura pe dinainte
pentru ca transmit direct de aici, din curtea cu avioane, unde nu se intampla niciodata nimic, dar parca au loc toate
pentru ca meriti;)