Vroiam mult de tot să vă vorbesc un pic despre „Reign Over Me”, un film mult subapreciat, care cred că ar fi meritat niscaiva premii şi laude chiar şi de la cei mai scorţoşi cineaşti din State. Cu toate astea, biata peliculă, ca o Cenuşăreasa fără rochie de bal, eclipsată de surorile vitrege dichisite cu haine de designer, nu a primit decât două nominalizări, şi astea umile: una la Teen Choice Award şi una la Tokyo Grand Prix. (între noi fie vorba, anul în care a apărut, 2007 pentru cinematografie a fost un an cel puţin curios, în care Scorsese a primit Oscarul pentru The Departed, un Oscar pe care sigur că îl merita demult, dar care cu siguranţă nu i-a fost acordat pentru cea mai bună realizare a lui- vorbim, totuşi, de omul care nu a luat Oscar pentru Aviatorul, Gangs of New York sau Taxi Driver sau Goodfellas).
Oricum, deşi nepremiat, deşi nediscutat, deşi ignorat de mulţi critici, „Reign Over Me” are marele merit de a fi un film sincer cu sine, care nu se prostituează ca să placă marelui public, care se fereşte de reeditarea clişeelor hollywoodiene şi care nu exagerează cu conturul scenariului pentru a obţine un happy-end spectaculos. Altfel spus, îşi păstrează o autenticitate pe care nu o credeam posibilă decât în filmul european de calitate. Reign Over Me” arată fiinţele umane şi relaţiile dintre ele aşa cum sunt şi în realitate: inegale, colţuroase, imperfecte, când pline de graţie şi eleganţă, când împiedicate şi murdare, cu nuanţe. Nu idealizează. Nu creează personaje pe care nu le-ai putea întâlni pe stradă, în metrou. Personajele din „Reign Over Me” sunt oameni frumoşi, tocmai că nu au fost croite după tipare estetice ireale, tocmai că pentru a crea oameni frumoşi în sine şi pentru sine nu pare să fi fost scopul scenaristului. Sunt frumoşi, prin nuanţele şi umbrele care îi individualizează şi sunt frumoşi, pentru că sunt credibili.
Şi nu pot omite faptul că este filmul după care chiar şi cei mai sceptici dintre noi trebuie să recunoaştem că, da, Adam Sandler e un actor foarte bun.
Sigur că acest film are şi lacunele lui, pe care vă las să le descoperiţi singuri, dacă am fost suficient de convingătoare pentru aceia dintre voi care nu aţi văzut încă filmul. Nu accentuez aici punctele slabe, pentru că, de data asta, am trecut uşor peste ele, având simţul critic uşor amorţit şi descoperind un film foarte bun acolo unde nu mă aşteptam (tocmai când căutăm doar să mă înveselesc revăzând comediile lui Sandler, în perioada frustrantă cât m-a ţinut gripa la pat.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu