post blue

azi-noapte am fost la Noaptea Lungă a Filmelor Scurte, la Artexpo (mai multe despre eveniment pe futureshorts.ro). aş zice că, pentru mine, nu a fost atât o noapte lungă, cât plină de trăiri, concluzii, dar, mai ales, întrebări, toate mai mult sau mai puţin legate de filmele văzute, dar despre care nu am să vă vorbesc aici...de fapt, nu cred că o să vă vorbesc deloc.

în schimb, vroiam să vă fac cunoştinţă cu scurtmetrajul care a făcut ca noaptea asta "să merite": scurtmetrajul "Dix". nu o să vă plictisesc cu interpretarea mea a acestei pelicule, mai ales că nu poate fi vorba de interpretări corecte sau greşite aici, oamenii din spatele filmului înţelegând frumosul ca fiind cu atât mai frumos cu cât e mai puţin evident, cu cât ţi se oferă mai puţin pe tavă; pot doar să vă promit că acele 6 minute pe care vă cer să le alocaţi vizionării acestui film nu vor fi regretate.......şi dacă, totuşi, o să vi se pară că v-aţi pierdut timpul, sunteţi liberi să mă înjuraţi unde, când şi cum vreţi voi.

et voila : dix.

I will battle for the sun...

Aseară m-am reîntâlnit cu o prietenă veche. De când o ştiu, are grijă de mine, deşi nu i-am putut întoarce niciodată favoarea. Nu se poartă niciodată fals. Nu ştie să mintă, nici să rănească, nici să mă plictisească. Când nu mi-e bine, e singura care ştie ce să spună, fără să spună, ce să facă, fără să facă. Aseară m-am reîntâlnit cu Muzica. Cu Muzica pe care, în carne şi oase, nu o pot avea în faţă decât foarte, foarte rar şi cu ale cărei "amintiri", înregistrate pe suport audio, trebuie să mă mulţumesc în restul timpului. Mi-a reamintit ieri cât de plină e prezenţa ei autentică, cât e de vie atunci când se naşte aproape spontan, deşi, paradoxal, planificat, sub urechile tale.

Duminică noaptea a fost concertul Placebo, concert pe care îl aşteptasem de patru luni, de când mi-am luat biletul sau de câţiva ani, de când ratasem celălalt concert al lor de la noi sau dintotdeauna. Parcă dintotdeauna, cel puţin aşa mi s-a părut aseară. Iar, după ce s-a terminat, eram deja cuprinsă de nostalgia a ceva atât de frumos că nu se poate nici comunica, nici repeta. Ce s-a întâmplat între aceste două momente: de aşteptare şi de dor? Păi, băieţii au făcut ce ştiu ei mai bine: ne-au dat muzică şi ni s-au dat în cel mai egoist mod cu putinţă, rămânând, totuşi, atât de singuri în arta lor, deschişi şi închişi în faţa noastră, într-un fel pe care nu vi-l pot explica. Trebuia să fiţi acolo ca să înţelegeţi. Egoist am trăit şi eu concertul....cred că nu poţi simţi decât egoist muzica bună, într-o relaţie intimă cu ea, într-un punct din care simţi că doar tu o asculţi aşa cum ar vrea să fie ascultată, din care te recunoşti pe tine în fiecare notă, în fiecare linie, în fiecare acord. Aşa am simţit eu concertul ăsta, cu toate simţurile, cu toată energia şi încă un pic consumată anticipat, cu toate emoţiile.....aseară am ascultat Placebo cu urechile, dar şi cu inima, cu picioarele, cu mâinile, cu fiecare deget, cu palmele înroşite de la atâta aplaudat, cu retinele, cu corzile vocale distruse de atâta cântat o dată cu Brian, cu retinele, genele, chiar şi cu părul şi cu unghiile ....


La toată experienţa asta obraznic de întreagă şi de frumoasă a contribuit semnificativ şi o mică victorie personală: am reuşit să fug de la B în primele rânduri de la A, după ce am fost fugărită, chiar înainte de începerea concertului, de un paznic burtos şi cam nervos. Aşa că, suficient de fraudolos încât să fiu mândră de asta, am fost mult mai aproape de cei care făceau, construiau, închegau pe loc muzica pentru mine.....şi pentru restul oamenilor din public, poate;)