a little loaded, she was stealing another breath....

simt nevoia să scriu despre Plastilina lui Afrim....sigur că au trecut deja câţiva ani de când am văzut prima dată piesa şi sigur că nu, nu am revăzut-o zilele astea. Numai că mi-e dor de ea.


mi-e dor de ea, pentru că e povestea mea. pentru că Max sunt eu. nu, nu în sensul ăla panteist, în care Iona sunt eu, Iona eşti tu, Iona suntem cu toţii. Max sunt eu, la modul individual...nu mă interesează ce relaţie aveţi sau nu aveţi voi cu personajul lui Afrim....eu sunt fraierul fără destin, numai că în loc de figurine din plastilină, eu făceam şi fac figurine din creioane, hârtie şi cuvinte.


îmi dau seama că toţi cei care aţi văzut Plastilina ori îmi plângeţi de milă, ori vă întrebaţi în ce depresie self-indulgent am căzut de mă compar cu el. pentru cei care nu au văzut încă piesa, râmân, paradoxal, normală (mă rog, pe cât de normală aş putea părea eu).

nu cred că ar trebui să îmi plângeţi de milă; dacă o faceţi, înseamnă că nu realizaţi cât de norocos era Max în inocenţa lui, trăind mereu surd la abjecţia celor din jur, închizându-se în figurinele sale din Plastilină, mereu copil, mereu singur........mereu gata să creadă în copilăria lui, deşi nimic din jurul lui nu îi dădea motive să o facă.

toată lumea îl crede pe Max un personaj slab, pentru mine e însă unul dintre cele mai puternice personaje din arta cu care am luat contact până acum, pentru că rămâne, până în ultima clipă, egal cu sine, consecvent naivităţii sale pline de dor de viaţă. max pune preţ pe viaţă - pe viaţa pe care şi-o modelează singur prin imaginaţie, aşa cum modelează plastilina - chiar dacă viaţa nu i-a fost un tovarăş de joacă pe măsură.

aşa că nu, chiar nu aveţi de ce să îmi plângeţi de milă. dacă sunt Max, sunt Max în momentele mele bune, optimiste, nu în cele de renunţare :)

*
dincolo de ce înseamnă, pentru mine, Max, introspecţie care pe majoritatea o să vă lase reci, vroiam să vă invit să descoperiţi ce înseamnă Plastilina pentru voi.....cu prima ocazie, mergeţi să vedeţi piesa...şi pentru o cronică mai puţin interiorizată, intraţi aici.

sunteţi, ca de obicei, liberi să aruncaţi cu roşii virtuale, mai ales dacă vi se pare că perspectiva mea asupra piesei o lezează cumva pe a voastră.