simt nevoia să scriu despre Plastilina lui Afrim....sigur că au trecut deja câţiva ani de când am văzut prima dată piesa şi sigur că nu, nu am revăzut-o zilele astea. Numai că mi-e dor de ea.
mi-e dor de ea, pentru că e povestea mea. pentru că Max sunt eu. nu, nu în sensul ăla panteist, în care Iona sunt eu, Iona eşti tu, Iona suntem cu toţii. Max sunt eu, la modul individual...nu mă interesează ce relaţie aveţi sau nu aveţi voi cu personajul lui Afrim....eu sunt fraierul fără destin, numai că în loc de figurine din plastilină, eu făceam şi fac figurine din creioane, hârtie şi cuvinte.
îmi dau seama că toţi cei care aţi văzut Plastilina ori îmi plângeţi de milă, ori vă întrebaţi în ce depresie self-indulgent am căzut de mă compar cu el. pentru cei care nu au văzut încă piesa, râmân, paradoxal, normală (mă rog, pe cât de normală aş putea părea eu).
nu cred că ar trebui să îmi plângeţi de milă; dacă o faceţi, înseamnă că nu realizaţi cât de norocos era Max în inocenţa lui, trăind mereu surd la abjecţia celor din jur, închizându-se în figurinele sale din Plastilină, mereu copil, mereu singur........mereu gata să creadă în copilăria lui, deşi nimic din jurul lui nu îi dădea motive să o facă.
toată lumea îl crede pe Max un personaj slab, pentru mine e însă unul dintre cele mai puternice personaje din arta cu care am luat contact până acum, pentru că rămâne, până în ultima clipă, egal cu sine, consecvent naivităţii sale pline de dor de viaţă. max pune preţ pe viaţă - pe viaţa pe care şi-o modelează singur prin imaginaţie, aşa cum modelează plastilina - chiar dacă viaţa nu i-a fost un tovarăş de joacă pe măsură.
aşa că nu, chiar nu aveţi de ce să îmi plângeţi de milă. dacă sunt Max, sunt Max în momentele mele bune, optimiste, nu în cele de renunţare :)
*
dincolo de ce înseamnă, pentru mine, Max, introspecţie care pe majoritatea o să vă lase reci, vroiam să vă invit să descoperiţi ce înseamnă Plastilina pentru voi.....cu prima ocazie, mergeţi să vedeţi piesa...şi pentru o cronică mai puţin interiorizată, intraţi aici.
sunteţi, ca de obicei, liberi să aruncaţi cu roşii virtuale, mai ales dacă vi se pare că perspectiva mea asupra piesei o lezează cumva pe a voastră.
Rosii virtuale nu avem, insa daca ne intalnim in real life, sa vezi ce tomate de la piata iti iei tu. Nici macar de rosii de import n-ai stofa. :)) :P
RăspundețiȘtergereOn a more serious note, iti recomand sa vezi filmul Ben X (nu iti dau link, ca nu merge copy-paste in comentarii, cauta pe IMDB :P). Porneste de la un concept oarecum similar cu Plastilina, insa iti lasa o speranta ca poate inocenta poate sa triumfe asupra abjectiei, desi lupta interioara si exterioara este... sangeroasa (hai ca nu ti-am dat spoilere). Nu stiu cat de mult ma identific cu al tau alter-ego, Max (nu am vazut Plastilina decat o data si asta demult), insa cu Ben ma identific intr-o mare masura.
Astept impresiile tale dupa ce vezi filmul. Spor la bloggereala! Sa fii citita! :)))
P.S. esti emo?!? :O :P
P.P.S. asta e blog dintr-alea cu diacritice? Poftim: şţăîâ. Hai că am scris şi cu diacritice.
aştept nerăbdătoare tomatele de la piaţă, pentru că ar presupune să ne mai vedem şi faţă în faţă;)
RăspundețiȘtergerepână atunci, mă mulţumesc cu comunicarea asta din tastatură:P
m-am uitat la ben x, pentru că m-a convins "cronica" ta şi m-am bucurat să văd că ţi-ai păstrat spiritul obiectiv;)) m-a impresionat mult filmul, cu toate că unui film european până în măduva oaselor i-au găsit o soluţie destul de americană (cu tot optimismul împrumutat de peste ocean), dar, deh, dacă nici filmele nu ar mai avea happy-ending...
am citit că pentru greg timmermans, interpretul lui ben, "ben x" a fost debutul lui în cinematografie, ceea ce m-a lăsat un pic uluită decât eram doar după ce văzusem filmul, pentru că a dat atât de multă naturaleţe, subtilitate şi profunzime personajului său, încât aş fi pariat că e un actor mai experimentat.
ştii? mă gândeam, în timpul ce urmăream prima parte a filmului, că ar fi util ca vizionarea lui să fie obligatorie pe la orele de dirigenţie...poate ar fi mai uşor de schimbat atitudinea unora sau altora faţă de cei care sunt, pur şi simplu, altfel decât ei. spre sfârşit mă gândeam că dacă s-ar face asta, ar trebui oprit la scena în care se gândeşte să se arunce în faţa trenului. asta aşa, pentru scopuri didactice.
cu toate că ştiu că oamenii care se pricep spun că arta nu ar trebui sub nicio formă să aibă şi scopuri didactice, dar aici e o altă discuţie...oricum, merci frumos de recomandare, promit să ţin cont de sugestiile tale cinematografice şi altădată:)
nu, nu sunt emo:)) doar textele mele tind să fie...
a, şi da, apreciez efortul folosirii diacriticelor, măcar aşa în încheiere;))
ciu şi alexandra, va distraţi amândoi acilişa, n-aveţi treabă. scriu ŞI EU cu diacritice ha! eu am citit Marx în loc de Max, am probleme..
RăspundețiȘtergere