High Fidelity: Top 5 Motive pentru care merită văzut

De ce un top 5 în locul unei critici normale cu subiect şi predicat? Păi, pentru că aşa ne învaţă John Cusack să facem, personajul său fetişizând ierarhiile ca o formă alternativă de a îşi organiza gândirea. Ceea ce ne duce la primul loc în topul nostru:
1. John Cusack, jucând un rol în care pare să se simtă extrem de confortabil: un amestec parţial dubios, parţial captivant între interpretările din „Being John Malkovich” şi „Say Anything”.
    Personajul său, Rob este un Peter Pan contemporan, un adolescent de numai 30 şi ceva de ani, care refuză cu încăpăţânare să se maturizeze şi pe care nimic nu îl înspăimântă mai tare decât introspecţia. De fiecare dată când întrebări grave tulbură comoditatea existenţei sale, Rob caută răspunsurile în muzica pop transformată în cult, la prietenii săi sau la fostele iubite. Nimic nu îl bucură mai mult decât să găsească vinovaţii în altă parte decât în oglindă şi să nu fie nevoit să îşi asume responsabilitatea pentru propria nefericire.
     Rob e adesea insensibil, snob, are un comportament infantil şi pare complet lipsit de ambiţii, ceea ce face premizele pentru a crea un protagonist plăcut cvasi-inexistente. Totuşi, Cusack îi împrumută firesc personajului  ceva din farmecul său particular, iar dacă John Cusack e bun la ceva, e bun la a îşi crea o identitate aparte de tipul boy next door meets lonely, bohemian, too good for this time and place guy.
2. Muzica  Având în vedere că o parte semnificativă a acţiunii filmului se petrece în magazinul de discuri al protagonistului şi îi implică pe cei doi angajaţi ai săi, coloana sonoră a filmului iese în relief, incluzând o varietate de artişti precum 13th Floor Elevators, Goldie, The Beta Band, The Chemical Brothers, Aretha Franklin, The Velvet Underground, Queen, The Kinks, Bob Dylan, Elton, Stevie Wonder şi The Roots. În „High Fidelity”, muzica nu e doar un accesoriu al filmului, e un personaj în sine, cu care are o relaţie extrem de personală. Pentru el şi prietenii săi, muzica este limbajul firesc al existenţei, măsura după care se definesc şi îi definesc pe ceilalţi şi care marchează momentele semnificative ale vieţilor lor.
3. Distribuţia: Pentru că atât Jack Black, cât şi Todd Louiso sunt geniali în portretizările celor doi angajaţi ai magazinului de discuri. De fiecare dată când Black apare într-o scenă alături de Cusack, reuşeşte să îi fure acestuia din urmă lumina reflectoarelor, fiind magistral în interpretarea unui egomaniac snob, dar enciclopedic într-ale muzicii, care, în loc să vândă albume, preferă să emită judecăţi de valoare despre gusturile clienţilor. La antipodul lui, personajul interpretat de Louiso este un tip foarte timid, dulce, dar destul de bizar. Nici lui Catherine Zeta-Jones nu îi stă deloc rău în rolul uneia dintre fostele iubite ale lui Rob, construind o femme-fatale cu personalitatea învăluită în fum de ţigară şi replici îndrăzneţe, aparent inteligente, dar goale în esenţă.
4. Cartea lui Nick Hornby, transformată într-un scenariu de film pătrunzător, care se fereşte de reeditarea clişeelor de gen cinematografic şi propune soluţii imprevizibile problemelor pe care le creează.
5. Regia lui Stephen Frears, care l-a mai „condus” pe Cusack şi în „The Drifters”. Frears are un simţ al ritmului cinematografic excelent, cu ajutorul căruia depăşeşte bariera formulei naraţiunii subiective, la persoana a I-a, eliminarea căreia ar fi dus la pierderea unor sensuri (şi replici) esenţiale ale cărţii scrise de Nick Hornby.


Desigur că am putea face şi un top 5 al imperfecţiunilor filmului:
1.    Acţiunea nu se petrece în Londra, ca în carte, ci în Chicago.
2.    Monologurile lui Cusack ocupă o proporţie cam mare din întreaga durată a filmului.
3.    În plus, aceste intervenţii suferă de o oarecare redundanţă, deoarece ne pun de fiecare dată faţă în faţă cu un personaj care îşi plânge constant de milă.
4.    Scenariul stagnează undeva pe la jumătatea filmului, în loc să crească.
5.    Logica emoţională a poveştii scârţâie pe alocuri, iar cvasi-zapping-ul printre destinele personajelor ce marchează stilul regizoral face foarte dificilă relaţionarea spectatorului cu protagonistul, dezvoltarea empatiei pentru acesta.
     Totuşi, în ciuda acestor carenţe mai mult sau mai puţin evidente, la finalul filmului probabil că vei zâmbi sincer. Şi măcar pentru asta merită văzut.

Sky at Night

Uneori cred că John Bramwell nu ştie să cânte (sau să scrie muzică) decât cu ochii închişi. Desigur că nu e adevărat, dar e senzaţia pe care mi-o dă de fiecare dată când îl ascult. Cu ochii strâns închişi, e imun la ce se întâmplă în jur, e artistul autist, care nu vede cine îl ascultă, dacă le place sau nu, dacă reuşeşte să mişte ceva în ei. Nu vede, pentru că nu asta caută el. Nu vede, pentru că nu caută în afara lui, ci înăuntru.

De pe vremea când scria minialbumul "You, me and the alarm clock" (1990) şi până în zilele noastre, la al cincilea album cu trupa sa, I Am Kloot, "Sky at Night", Bramwell pare să fi căutat un singur lucru: să creeze muzică adevărată, o muzică prin care să se comunice, nu doar să comunice. Care să se vândă...sau nu: complet irelevant.

Ceea ce face muzica pe care o scrie Bramwell fascinantă este că nu seamănă cu nimic. I Am Kloot sună ca I Am Kloot...şi atât. Până şi cel mai recent album al lor (dichisit conştiincios de producătorul Guy Garvey, de la Elbow)  confirmă că nu sunt dispuşi să facă niciun compromis de la particularitatea acestui sound. Un sound crud, întunecat, uneori neşlefuit, uneori involuntar preţios, care capătă când accente psihedelice (ca în "Radiation"), când influenţe din jazzul anilor 50, dar care, la fiecare pas, jur că miroase a bere şi 100 de ţigarete. Pe "Sky at Night", Bramwell şi ai lui cântă despre mizerie, despre eşecuri romantice, despre singurătate, despre moarte şi prietenii ei, despre cei de la periferie şi destinele lor lipsite de glorie, dar nu uită ca, în acelaşi timp, să privească mereu spre un cer înstelat, pe care îşi proiectează luna: "a blind eye".

Nu ştiu dacă acest album le va aduce, în sfârşit, celor de la "I Am Kloot" audienţa largă pe care o merită de foarte mult timp. Poate că da, poate că nu. Unii oameni care se pricep mai bine decât mineprezic asta şi m-aş bucura să aibă dreptate. Ceea ce mă bucură este că, dacă s-ar întâmpla asta, ar fi nu pentru că I Am Kloot ar s-ar fi îndepărtat de la stilul propriu I Am Kloot, ci tocmai pentru că au continuat să creeze în aceste stil, menţinând şi accentuând acele elemente care îi fac, cel puţin la prima întâlnire, greu de digerat şi de plăcut.

resurrection attempt ;)