despre Slumdog Millionaire sau cel mai american film indian făcut vreodată....
..... cel puţin aşa bănuiesc eu... Mi-ar plăcea să pot spune cu mâna pe inimă că înţeleg motivele pentru care acest film a fost atât de bine primit de critica de profil sau că înţeleg cinefilii care s-au declarat satisfăcuţi în orgoliul lor de connaisseuri pretenţioşi la ieşirea din sala de cinema. Din păcate, nu pot face asta. Cu toate că l-am întâmpinat receptivă (la o primă impresie, scenariul părea mai mult decât promiţător), fără urmă de reticenţă şi cu un grad mare de toleranţă la clişeele specifice cinematografiei americane, toleranţă care, în cazul meu, scade când sunt de una singură şi îmi pun ochelarii de critic sclifosit şi movie geek şi creşte când sunt înconjurată de prieteni, ale căror zâmbete sincere şi chicoteli simpatice scot ce e mai bun din mine.
În cazul lui Slumdog Millionaire, toate premisele de lucru erau îndeplinite (l-am văzut în cadrul serii de film PRIME), cu toate rezervele de Pepsi, popcorn şi amici la locul lor. Mă pregăteam să îmi placă la nebunie. Undeva, însă, ceva s-a rupt. Da, filmul reuşeşte să trezească la viaţă toată empatia care şedea amorţită în spectator, da, toată lumea ajunge involuntar să ţină cu protagonistul, să îi şoptească răspunsul corect şi să se bucure pentru al său happy-ending, la care ajunge după un număr implauzibil de mare de drame personale. Numai că, la sfârşit, rămâi cu un mic gust amar: frate, iar am fost păcălit! Nişte băieţi deştepţi, buni marketeri mi-au vândut, din nou, aceeaşi poveste, cu nume noi, feţe noi, decoruri noi, mahalale noi. Dar, în fond, aceeaşi poveste: eroul, care suferă, suferă, suferă, pierde, pierde, pierde....după care câştigă fata, banii, faimă, propria demnitate şi dreptul să zâmbească tâmp la final sau, în acest caz, să danseze tâmp. Clişeul-mit tipic lumii americane actualizat, de data asta, prin personaje indiene (cât de indiene au fost şi personajele cu replicile lor americane e altă poveste). Cam aici se opreşte, din punctul meu de vedere, originalitatea peliculei.
Filmul ar mai fi avut, cred, o şansă să iasă din tipar, dacă nu lipeau ei forţat siropul ăla de poveste de dragoste. Dar, nu, în filmele americanilor şi în suratele lor, dragostea nici nu lipseşte, nici nu e vreodată ca în viaţa reală: temporară, superficială, perisabilă, colţuroasă, imperfectă, umană. În filmele lor moralizatoare şi crescătoare de moral, dragostea trebuie să fie tocmai pe dos: eternă (deci, nu îi arătăm bătrâni, dar arătăm că s-au iubit de când erau mici), profundă, rotundă, perfectă (parcă, la final, în naivitatea noastră de spectator, ni-i şi imaginăm, visători, pe Jamal şi Lathika trăind fericiţi pînă la adânci bătrâneţi, nu?). Ei bine, cred că fără tot siropul ăsta ieftin, filmul ar fi câştigat mult în autenticitate şi originalitate. Ar fi pierdut, însă, din fani.
Rezumând, poveste veche îmbrăcată în haine noi. Puteam să scriu doar atât, numai că...
da, iau filmele mult prea în serios!
.jpg)
