Deconstrucţie şi reconstrucţie în Dancer in the Dark

Pasiunea pentru experiment şi joacă, curiozitatea infinită faţă de expresiile multiple ale emoţiilor umane, dar şi dispreţul pentru jumătăţile de măsură, definitorii pentru cariera muzicală a artistei islandeze, particularizează şi interpretarea tulburătoare a personajului Selma conferită de Björk în „Dancer in the Dark”. Chiar dacă această interpretare ar fi singurul lucru bun din tot filmul lui Lars von Trier, pelicula ar sta, în continuare, în picioare, demnă, susţinută de o prezenţă feminină rar întâlnită pe marile ecrane contemporane: un amestec de graţie şi forţă, vulnerabilitate şi independenţă, copilărie şi vină tragică. Inteligenţa lui Björk se traduce prin soluţiile pe care le găseşte pentru a împăca aceste contradicţii, coerenţa personajului fiind, paradoxal, consolidată de secvenţele muzicale, care mai degrabă artificializau discursul cinematic în musicalul clasic, împrumutându-i un aer neverosimil.

Faţă de acest gen clasic al filmului muzical, pelicula lui von Trier acţionează ambivalent: pe de o parte, „Dancer in the Dark” poate fi privit ca un discurs parodic, anti-american la adresa musicalurilor hollywoodiene de tip feel-good, denunţându-le superficialitatea şi artificialitatea, iar, pe de altă parte, pelicula este şi un efort notabil de reabilitare a genului, legitimând din nou, în forme şi structuri actuale, refugierea în cântec ca modalitate firească de expresie în universul cinematic. Interesant de urmărit este modul în care regizorul danez gestionează acest raport paradoxal în care se găsesc filmul său şi estetica pe care o problematizează.

Pe primul palier, cel verbal, reflexivitatea peliculei este evidentă în scenele în care personajele discută despre musical-uri şi despre relaţia lor, ca opere de artă, cu viaţa reală. Aceste replici sunt primele şi cele mai la îndemână indicii care hrănesc premiza filmului ca discurs despre film.

Mai departe, această premiză este susţinută de câteva elemente ale cinematografiei. Scenele cântate şi dansate, ce se petrec în imaginaţia Selmei pe ritmul descoperit în maşinile din fabrică, şinele trenului sau bătăile propriei inimi, sunt introduse, de fiecare dată, printr-o schimbare subtilă în paleta cromatică a peliculei, tonurile bej ale vieţii cotidiene capătă, brusc, strălucirea unui poster contemporan pentru relansarea „Singin’ in the Rain” într-un cinematograf vechi. Dacă cea mai mare parte a creaţiei cinematografice este filmată în stilul verite, pe video, cu imaginea desaturată, dialoguri ce par improvizate şi cât mai fidel principiilor Dogmei 95, secvenţele închipuite de Selma, filmate cu lumini de studio şi 100 de camere digitale, sunt pline de culoare, deşi, în spiritul melodramatismului ce defineşte filmul, contextele în care apar sunt agresiv de monotone. Distanţarea simbolică de la nivelul artei cinematografice este dublată de o scindare a registrului dramatic asumat. Pelicula pendulează între scene de un realism copleşitor, al căror ritm nervos şi urgenţă brută îţi lasă senzaţia că asişti la o autentică prăbuşire în gol a protagonistei, şi momente de o absurditate fantastică, de un calm şi o bucurie iraţionale, salturi periculoase în care regizorul pare să se avânte fără să îşi ia măsuri de precauţie.

Pe von Trier nu pare să îl deranjeze că prin contrastele violente pe care mizează riscă la fiecare pas să piardă spectatorul, jucându-se poate prea mult cu orizonturile acestuia de aşteptare. În realitatea claustrofobă şi irespirabilă pe fundalul căreia proiectează existenţa tragică a protagonistei irumpe, fără preaviz, utopia nebună în care evadează Selma, o lume a muzicii şi dansului, în care oamenii sunt, în esenţă, buni şi integraţi într-o armonie şi un ritm ce anulează incongruenţele şi „zgomotele” existenţei cotidiene. 

          
Pentru a resuscita o specie pe cale de dispariţie, von Trier demolează cu aceeaşi energie cu care construieşte, tragedia lirică dinamitând convenţiile cinematografice ale genului. Singurul lucru ce face ca filmul să nu se prăbuşească sub greutatea ambiţiilor sale contradictorii este prezenţa constantă a Selmei, eroina lui Björk, ea înseşi un repertoriu de disonanţe în carne şi oase, dar, în acelaşi timp, suficient de puternică şi coerentă în propria schizoidie pentru a lega elementele aparent incompatibile ale construcţiei lui von Trier.

Inception: aroganţa şi prudenţa lui Nolan

Nu e bine să ai aşteptări mari...în viaţă sau de la artă. Niciodată. Aşteptările mari aduc după sine dezamăgiri la fel de mari. Regret că am plecat de la ideea că voi fi uimită, vrăjită şi captivată de Inception cum nu mai fusesem în viaţa mea. Dar cum să îţi formezi pre-judecăţi mai modeste după recepţia critică şi comercială de care a avut parte filmul ăsta? După toate imperativele de tipul "Trebuie să îl vezi!" pe care mi le-au servit prieteni în ale căror gusturi se întâmplă să am încredere? După ce ai aflat că distribuţia e formată din Leonardo diCaprio, Marion Cotillard, Michael Caine, Ellen Page şi Joseph Gordon-Levitt, pe care, în grade şi modalităţi diferite, îi admiri şi abia aşteptai să îi vezi într-o hiperproducţie? Din păcate, cam atât a fost Inception: o hiperproducţie...prea mare, în care s-au pierdut, ca într-un labirint, micii actori mari menţionaţi, cărora abia dacă li s-a dat şansa să arate un sfert din ceea ce ştiu să facă, fiind prinşi în roluri cel mult caricaturizate, dar mai degrabă unidimensionale, plate. Prea concentrat probabil pe reuşitele tehnice, Nolan uită că, pentru a părea asemenea oamenilor în carne şi oase, personajele sale ar avea nevoie şi de substanţă şi profunzime şi face astfel sarcina spectatorului de a empatiza cu protagoniştii aproape imposibilă. De fapt, Nolan uită că filmele sunt, în primul rând, despre oameni.

În ciuda tragediei personale în jurul căruia este construit Cobb, ingredientul de bază fiind, desigur, vina - un fel de trademark al regizorului, căci Nolan pare să creadă că e suficient să pui în centrul acţiunii un personaj măcinat de o culpă uriaşă ca să asiguri adâncimea psihologică a naraţiunii  cinematice -, în ciuda luptei sale cu proprii demoni reprezentaţi de o Marion Cotillard în toată frumuseţea şi eleganţa ei, în ciuda faptului că Leo DiCaprio face minuni cu un rol cu premize similare în "Shutter Island" şi că e, în continuare, genial în portretizarea unui individ aflat pe punctul de a pierde controlul, viaţa interioară a eroului rămâne prea săracă pentru ca naraţiunea psihologică să atingă proporţiile sugerate artificial de Nolan. De fapt, traiectoria lui Cobb între realitate şi vis, între prezent şi trecut, este destul de stearpă, convulsiile emoţionale se consumă destul de distant, lăsând spectatorul cu un picior în afara poveştii, în loc să îl atragă înăuntru şi să îl facă prizonierul lor.

Paradoxal, empatia s-ar putea să lege, în unele momente cheie, spectatorul de destinul altui personaj, pe jumătate antagonist: Fischer, cel în mintea căruia trebuie să se realizeze implantarea ideii. Neglijent, Christopher Nolan nu pune niciodată sub semnul întrebării implicaţiile morale ale deciziei care generează intriga acestei poveşti, aceea de a manipula (într-un mod extrem de intruziv) o persoană nevinovată..cel puţin până la proba contrarie. E vorba, până la urmă, de un liber arbitru, a cărui valoare nu este relativizată...nu, este complet anulată, probabil pentru că Nolan era prea ocupat cu efectele speciale (impresionante, dar nu revoluţionare) pentru a se preocupa de ce spune prin filmul său. Probabil că aceeaşi neglijenţă este responsabilă pentru crearea unui Fischer atât de vulnerabil în plan psihologic.

Cred că am ajuns la punctul în care fanii Inception nu mai pot citi această cronică şi se pregătesc mă acuze că nu am înţeles filmul sau intenţiile regizorale şi vorbesc pe lângă subiect. Mă gândesc că principalul lor argument ar fi că, dincolo de ceea ce se întâmplă cu potenţialul nevalorificat al actorilor sau cu adâncimea redusă a personajelor, meritul lui Nolan este acela de a fi creatorul unei noi lumi: a visului. Poate că aşa ar putea să pară la o primă vedere, după care nu are cum să nu te izbească lipsa de curaj a regizorului în configurarea acestui univers oniric. Lumea visului e ghidată de un set de reguli -proprii, ce-i drept- totuşi, un set de reguli stricte care nu lasă loc nebuniei, iraţionalului, resurselor subconştientului şi ale suprarealismului. Nimic nu e suprarealist în filmul lui Nolan, care seamănă, mai degrabă, cu un colaj de scene din filme de acţiune, aluzii la James Bond, jocuri video şi fantezii arhitecturale naive/modeste. La tot pasul, dialogul mat, funcţional, este menit să explice resorturile interne ale spaţiului visului, explicaţiile abundente furând din magia descoperirii şi din spaţiul replicilor ironice, ludice, metaforice, dramatice, pline de umor...

Departe de a fi un hibrid de genuri, care să se  apropie valoric de lecţia de film pe care ne-a dat-o Scorsese anul acesta prin "Shutter Island" (comparaţiile sunt inevitabile), îmi pare rău să o spun, dar "Inception" e doar un film de acţiune, un pic peste media genului, deghizat superficial într-o peliculă cu caracter epic, care să rescrie istoria cinematografiei, dar eşuează tocmai prin hiperbolizarea nejustificată a dimensiunilor. Tot măsurând, Nolan a uitat ce începuse să măsoare. Asemenea arhitecturii visului care se destramă o dată ce subiectul realizează că acea lume nu este reală, construcţia lui Nolan scârţâie şi se va dărâma la fel de uşor, o dată ce spectatorul va vedea, în spatele coloanei sonore dramatice, al expresivităţii lui DiCaprio, al ritmului halucinant al scenelor de acţiune excesiv prelungite, al chipului fascinant al lui Marion Cotillard, al complexităţii structurii narative şi al artei cinematografice profesionist executate, artificialitatea acestei creaţii. Şi culmea e că, în ciuda celorlalte defecte arhitecturale menţionate, construcţia ar fi rezistat, dacă Nolan ar fi fost mai modest....sau dacă ar fi îndrăznit mai mult!

High Fidelity: Top 5 Motive pentru care merită văzut

De ce un top 5 în locul unei critici normale cu subiect şi predicat? Păi, pentru că aşa ne învaţă John Cusack să facem, personajul său fetişizând ierarhiile ca o formă alternativă de a îşi organiza gândirea. Ceea ce ne duce la primul loc în topul nostru:
1. John Cusack, jucând un rol în care pare să se simtă extrem de confortabil: un amestec parţial dubios, parţial captivant între interpretările din „Being John Malkovich” şi „Say Anything”.
    Personajul său, Rob este un Peter Pan contemporan, un adolescent de numai 30 şi ceva de ani, care refuză cu încăpăţânare să se maturizeze şi pe care nimic nu îl înspăimântă mai tare decât introspecţia. De fiecare dată când întrebări grave tulbură comoditatea existenţei sale, Rob caută răspunsurile în muzica pop transformată în cult, la prietenii săi sau la fostele iubite. Nimic nu îl bucură mai mult decât să găsească vinovaţii în altă parte decât în oglindă şi să nu fie nevoit să îşi asume responsabilitatea pentru propria nefericire.
     Rob e adesea insensibil, snob, are un comportament infantil şi pare complet lipsit de ambiţii, ceea ce face premizele pentru a crea un protagonist plăcut cvasi-inexistente. Totuşi, Cusack îi împrumută firesc personajului  ceva din farmecul său particular, iar dacă John Cusack e bun la ceva, e bun la a îşi crea o identitate aparte de tipul boy next door meets lonely, bohemian, too good for this time and place guy.
2. Muzica  Având în vedere că o parte semnificativă a acţiunii filmului se petrece în magazinul de discuri al protagonistului şi îi implică pe cei doi angajaţi ai săi, coloana sonoră a filmului iese în relief, incluzând o varietate de artişti precum 13th Floor Elevators, Goldie, The Beta Band, The Chemical Brothers, Aretha Franklin, The Velvet Underground, Queen, The Kinks, Bob Dylan, Elton, Stevie Wonder şi The Roots. În „High Fidelity”, muzica nu e doar un accesoriu al filmului, e un personaj în sine, cu care are o relaţie extrem de personală. Pentru el şi prietenii săi, muzica este limbajul firesc al existenţei, măsura după care se definesc şi îi definesc pe ceilalţi şi care marchează momentele semnificative ale vieţilor lor.
3. Distribuţia: Pentru că atât Jack Black, cât şi Todd Louiso sunt geniali în portretizările celor doi angajaţi ai magazinului de discuri. De fiecare dată când Black apare într-o scenă alături de Cusack, reuşeşte să îi fure acestuia din urmă lumina reflectoarelor, fiind magistral în interpretarea unui egomaniac snob, dar enciclopedic într-ale muzicii, care, în loc să vândă albume, preferă să emită judecăţi de valoare despre gusturile clienţilor. La antipodul lui, personajul interpretat de Louiso este un tip foarte timid, dulce, dar destul de bizar. Nici lui Catherine Zeta-Jones nu îi stă deloc rău în rolul uneia dintre fostele iubite ale lui Rob, construind o femme-fatale cu personalitatea învăluită în fum de ţigară şi replici îndrăzneţe, aparent inteligente, dar goale în esenţă.
4. Cartea lui Nick Hornby, transformată într-un scenariu de film pătrunzător, care se fereşte de reeditarea clişeelor de gen cinematografic şi propune soluţii imprevizibile problemelor pe care le creează.
5. Regia lui Stephen Frears, care l-a mai „condus” pe Cusack şi în „The Drifters”. Frears are un simţ al ritmului cinematografic excelent, cu ajutorul căruia depăşeşte bariera formulei naraţiunii subiective, la persoana a I-a, eliminarea căreia ar fi dus la pierderea unor sensuri (şi replici) esenţiale ale cărţii scrise de Nick Hornby.


Desigur că am putea face şi un top 5 al imperfecţiunilor filmului:
1.    Acţiunea nu se petrece în Londra, ca în carte, ci în Chicago.
2.    Monologurile lui Cusack ocupă o proporţie cam mare din întreaga durată a filmului.
3.    În plus, aceste intervenţii suferă de o oarecare redundanţă, deoarece ne pun de fiecare dată faţă în faţă cu un personaj care îşi plânge constant de milă.
4.    Scenariul stagnează undeva pe la jumătatea filmului, în loc să crească.
5.    Logica emoţională a poveştii scârţâie pe alocuri, iar cvasi-zapping-ul printre destinele personajelor ce marchează stilul regizoral face foarte dificilă relaţionarea spectatorului cu protagonistul, dezvoltarea empatiei pentru acesta.
     Totuşi, în ciuda acestor carenţe mai mult sau mai puţin evidente, la finalul filmului probabil că vei zâmbi sincer. Şi măcar pentru asta merită văzut.

post blue

azi-noapte am fost la Noaptea Lungă a Filmelor Scurte, la Artexpo (mai multe despre eveniment pe futureshorts.ro). aş zice că, pentru mine, nu a fost atât o noapte lungă, cât plină de trăiri, concluzii, dar, mai ales, întrebări, toate mai mult sau mai puţin legate de filmele văzute, dar despre care nu am să vă vorbesc aici...de fapt, nu cred că o să vă vorbesc deloc.

în schimb, vroiam să vă fac cunoştinţă cu scurtmetrajul care a făcut ca noaptea asta "să merite": scurtmetrajul "Dix". nu o să vă plictisesc cu interpretarea mea a acestei pelicule, mai ales că nu poate fi vorba de interpretări corecte sau greşite aici, oamenii din spatele filmului înţelegând frumosul ca fiind cu atât mai frumos cu cât e mai puţin evident, cu cât ţi se oferă mai puţin pe tavă; pot doar să vă promit că acele 6 minute pe care vă cer să le alocaţi vizionării acestui film nu vor fi regretate.......şi dacă, totuşi, o să vi se pară că v-aţi pierdut timpul, sunteţi liberi să mă înjuraţi unde, când şi cum vreţi voi.

et voila : dix.

Reign Over Me....

Vroiam mult de tot să vă vorbesc un pic despre „Reign Over Me”, un film mult subapreciat, care cred că ar fi meritat niscaiva premii şi laude chiar şi de la cei mai scorţoşi cineaşti din State. Cu toate astea, biata peliculă, ca o Cenuşăreasa fără rochie de bal, eclipsată de surorile vitrege dichisite cu haine de designer, nu a primit decât două nominalizări, şi astea umile: una la Teen Choice Award şi una la Tokyo Grand Prix. (între noi fie vorba, anul în care a apărut, 2007 pentru cinematografie a fost un an cel puţin curios, în care Scorsese a primit Oscarul pentru The Departed, un Oscar pe care sigur că îl merita demult, dar care cu siguranţă nu i-a fost acordat pentru cea mai bună realizare a lui- vorbim, totuşi, de omul care nu a luat Oscar pentru Aviatorul, Gangs of New York sau Taxi Driver sau Goodfellas).

Oricum, deşi nepremiat, deşi nediscutat, deşi ignorat de mulţi critici, „Reign Over Me” are marele merit de a fi un film sincer cu sine, care nu se prostituează ca să placă marelui public, care se fereşte de reeditarea clişeelor hollywoodiene şi care nu exagerează cu conturul scenariului pentru a obţine un happy-end spectaculos. Altfel spus, îşi păstrează o autenticitate pe care nu o credeam posibilă decât în filmul european de calitate. Reign Over Me” arată fiinţele umane şi relaţiile dintre ele aşa cum sunt şi în realitate: inegale, colţuroase, imperfecte, când pline de graţie şi eleganţă, când împiedicate şi murdare, cu nuanţe. Nu idealizează. Nu creează personaje pe care nu le-ai putea întâlni pe stradă, în metrou. Personajele din „Reign Over Me” sunt oameni frumoşi, tocmai că nu au fost croite după tipare estetice ireale, tocmai că pentru a crea oameni frumoşi în sine şi pentru sine nu pare să fi fost scopul scenaristului. Sunt frumoşi, prin nuanţele şi umbrele care îi individualizează şi sunt frumoşi, pentru că sunt credibili.

Şi nu pot omite faptul că este filmul după care chiar şi cei mai sceptici dintre noi trebuie să recunoaştem că, da, Adam Sandler e un actor foarte bun.

Sigur că acest film are şi lacunele lui, pe care vă las să le descoperiţi singuri, dacă am fost suficient de convingătoare pentru aceia dintre voi care nu aţi văzut încă filmul. Nu accentuez aici punctele slabe, pentru că, de data asta, am trecut uşor peste ele, având simţul critic uşor amorţit şi descoperind un film foarte bun acolo unde nu mă aşteptam (tocmai când căutăm doar să mă înveselesc revăzând comediile lui Sandler, în perioada frustrantă cât m-a ţinut gripa la pat.)

californication...

despre Slumdog Millionaire sau cel mai american film indian făcut vreodată....
..... cel puţin aşa bănuiesc eu... Mi-ar plăcea să pot spune cu mâna pe inimă că înţeleg motivele pentru care acest film a fost atât de bine primit de critica de profil sau că înţeleg cinefilii care s-au declarat satisfăcuţi în orgoliul lor de connaisseuri pretenţioşi la ieşirea din sala de cinema. Din păcate, nu pot face asta. Cu toate că l-am întâmpinat receptivă (la o primă impresie, scenariul părea mai mult decât promiţător), fără urmă de reticenţă şi cu un grad mare de toleranţă la clişeele specifice cinematografiei americane, toleranţă care, în cazul meu, scade când sunt de una singură şi îmi pun ochelarii de critic sclifosit şi movie geek şi creşte când sunt înconjurată de prieteni, ale căror zâmbete sincere şi chicoteli simpatice scot ce e mai bun din mine.
În cazul lui Slumdog Millionaire, toate premisele de lucru erau îndeplinite (l-am văzut în cadrul serii de film PRIME), cu toate rezervele de Pepsi, popcorn şi amici la locul lor. Mă pregăteam să îmi placă la nebunie. Undeva, însă, ceva s-a rupt. Da, filmul reuşeşte să trezească la viaţă toată empatia care şedea amorţită în spectator, da, toată lumea ajunge involuntar să ţină cu protagonistul, să îi şoptească răspunsul corect şi să se bucure pentru al său happy-ending, la care ajunge după un număr implauzibil de mare de drame personale. Numai că, la sfârşit, rămâi cu un mic gust amar: frate, iar am fost păcălit! Nişte băieţi deştepţi, buni marketeri mi-au vândut, din nou, aceeaşi poveste, cu nume noi, feţe noi, decoruri noi, mahalale noi. Dar, în fond, aceeaşi poveste: eroul, care suferă, suferă, suferă, pierde, pierde, pierde....după care câştigă fata, banii, faimă, propria demnitate şi dreptul să zâmbească tâmp la final sau, în acest caz, să danseze tâmp. Clişeul-mit tipic lumii americane actualizat, de data asta, prin personaje indiene (cât de indiene au fost şi personajele cu replicile lor americane e altă poveste). Cam aici se opreşte, din punctul meu de vedere, originalitatea peliculei.
Filmul ar mai fi avut, cred, o şansă să iasă din tipar, dacă nu lipeau ei forţat siropul ăla de poveste de dragoste. Dar, nu, în filmele americanilor şi în suratele lor, dragostea nici nu lipseşte, nici nu e vreodată ca în viaţa reală: temporară, superficială, perisabilă, colţuroasă, imperfectă, umană. În filmele lor moralizatoare şi crescătoare de moral, dragostea trebuie să fie tocmai pe dos: eternă (deci, nu îi arătăm bătrâni, dar arătăm că s-au iubit de când erau mici), profundă, rotundă, perfectă (parcă, la final, în naivitatea noastră de spectator, ni-i şi imaginăm, visători, pe Jamal şi Lathika trăind fericiţi pînă la adânci bătrâneţi, nu?). Ei bine, cred că fără tot siropul ăsta ieftin, filmul ar fi câştigat mult în autenticitate şi originalitate. Ar fi pierdut, însă, din fani.
Rezumând, poveste veche îmbrăcată în haine noi. Puteam să scriu doar atât, numai că...
da, iau filmele mult prea în serios!