marți, 5 aprilie 2011
vineri, 4 februarie 2011
Scrisoare pentru tine, expediată la toate adresele greşite
Nu vei citi niciodată rândurile astea şi, totuşi, ţi le scriu ŢIE. Cu aceeaşi încăpăţânare cu care am aşteptat un semn de la tine, deşi ştiam că nu o să vină. Cu aceeaşi încăpăţânare cu care te trăgeam de mână în lumea mea, deşi ştiam că nu o să încapi.
Nu ţi-aş putea reproşa niciodată nimic. Nu ai rupt niciun contract încheiat din priviri. Nu ai făcut nicio promisiune. Nu te-ai legat niciodată de nimic, nu îţi stă în fire. Tu nu eşti construit aşa, tu ai paşii uşori şi muşchii relaxaţi.Fluieri şi cânţi şi uiţi imediat. Tu nu te încrunţi, nu ceri de la oameni mai mult decât îţi pot da. Nu pretinzi, nu acuzi, iei lucrurile aşa cum vin, fără să ceri prea multe explicaţii. Uneori te miri cu ochii mari, ca un copil, alteori râzi sarcastic, dar fără răutate.
Lângă tine, nimeni nu se putea simţi vinovat, nu le dădeai voie. Şi totuşi, eu am făcut-o de atâtea ori...ca într-un film prost, în care oamenii se măsoară după idealuri demodate şi se autoflagelează pentru că nu le ating. Tu nu ai jucat niciodată în filmul ăsta.Tu nu te-ai luptat niciodată cu morile de vânt, mi le-ai lăsat mie. Tu ştii că şi ele au rostul lor pe lume, le laşi să fie, eu mă războiesc cu ele în fiecare zi, lupta asta mă ţine în viaţă. Şi aşa trece timpul între două amintiri cu tine. Uneori trec luni bune. Alteori secunde. De fapt, cred că noi am fost cea mai mare moară de vânt cu care am luptat vreodată. Nu am câştigat, dar asta nu m-a oprit.
Cel mai mult mi-e dor de clipele în care tăceam. Jumătate treji, jumătate adormiţi. Jumătate acolo, jumătate decupaţi de peisaj. Două holograme fără hartă, rătăcind printre oameni. Mi-ar fi plăcut să te cunosc pe când eram copil, ţi-aş fi scris versuri, m-aş fi pierdut în retorică, aş fi făcut gesturi mari, m-aş fi agăţat mai strâns de o întâmplare fericită. Dar, când ne-am cunoscut, era prea târziu pentru poezie. Tăcerile noastre i-au ţinut locul.
Îţi scriu o scrisoare pentru care nu o să cumpăr niciun plic. O scrisoare care nu va ajunge niciodată la tine, dar pe care o expediez întregii lumi.Ia-o ca pe un gest de purificare, ţi-am mai spus eu, scrisul curăţă tot, aşa cum timpul vindecă tot. Cam în aceeaşi măsură...niciunul nu e infailibil.
Nu ţi-aş putea reproşa niciodată nimic. Nu ai rupt niciun contract încheiat din priviri. Nu ai făcut nicio promisiune. Nu te-ai legat niciodată de nimic, nu îţi stă în fire. Tu nu eşti construit aşa, tu ai paşii uşori şi muşchii relaxaţi.Fluieri şi cânţi şi uiţi imediat. Tu nu te încrunţi, nu ceri de la oameni mai mult decât îţi pot da. Nu pretinzi, nu acuzi, iei lucrurile aşa cum vin, fără să ceri prea multe explicaţii. Uneori te miri cu ochii mari, ca un copil, alteori râzi sarcastic, dar fără răutate.
Lângă tine, nimeni nu se putea simţi vinovat, nu le dădeai voie. Şi totuşi, eu am făcut-o de atâtea ori...ca într-un film prost, în care oamenii se măsoară după idealuri demodate şi se autoflagelează pentru că nu le ating. Tu nu ai jucat niciodată în filmul ăsta.Tu nu te-ai luptat niciodată cu morile de vânt, mi le-ai lăsat mie. Tu ştii că şi ele au rostul lor pe lume, le laşi să fie, eu mă războiesc cu ele în fiecare zi, lupta asta mă ţine în viaţă. Şi aşa trece timpul între două amintiri cu tine. Uneori trec luni bune. Alteori secunde. De fapt, cred că noi am fost cea mai mare moară de vânt cu care am luptat vreodată. Nu am câştigat, dar asta nu m-a oprit.
Cel mai mult mi-e dor de clipele în care tăceam. Jumătate treji, jumătate adormiţi. Jumătate acolo, jumătate decupaţi de peisaj. Două holograme fără hartă, rătăcind printre oameni. Mi-ar fi plăcut să te cunosc pe când eram copil, ţi-aş fi scris versuri, m-aş fi pierdut în retorică, aş fi făcut gesturi mari, m-aş fi agăţat mai strâns de o întâmplare fericită. Dar, când ne-am cunoscut, era prea târziu pentru poezie. Tăcerile noastre i-au ţinut locul.
Îţi scriu o scrisoare pentru care nu o să cumpăr niciun plic. O scrisoare care nu va ajunge niciodată la tine, dar pe care o expediez întregii lumi.Ia-o ca pe un gest de purificare, ţi-am mai spus eu, scrisul curăţă tot, aşa cum timpul vindecă tot. Cam în aceeaşi măsură...niciunul nu e infailibil.
luni, 31 ianuarie 2011
Nuovo Mondo
Sunt destinaţii care obsedează, care nasc coşmaruri, destinaţii până la care ai înota cu riscul înecului. Sunt călătorii pe care trebuie să le faci, pentru că altfel nu te-ai simţi niciodată întreg. Sunt mări care despart două lumi, două istorii, două continente. Aceleaşi nedreptăţi, însă, contaminează ambele maluri. Învingătorii de pe un ţărm vor învinge şi pe celălalt, învinşii pierd şi aici, şi dincolo. "Nuovo Mondo" vorbeşte tocmai despre aceste călătorii care te duc "dincolo", dar nu te duc, de fapt, nicăieri.
"Nuovo Mondo" reconstituie experienţa imigrării din perspectiva emigranţilor italieni, care au părăsit, în număr mare, Europa sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX vrăjiţi de promisiunea visului american. În "Nuovo Mondo", ca şi în basme, eroii părăsesc lumea veche, cunoscută pentru a se aventura către lumea nouă, necunoscută, de care se leagă cele mai pure şi copilăreşti fantezii.Un risc fără nicio garanţie de succes, un pariu pe care imigranţii lui Crialese şi-l asumă hipnotizaţi de potenţialul câştig.
Salvatore şi familia lui pleacă spre America dintr-un sat pustiu din Sicilia. Vin dintr-un neam care lucrează acelaşi pământ de generaţii întregi, fiind una cu natura şi înconjuraţi de prezenţele spirituale ale celor de dincolo. Seaca monotonie a vieţii lor cotidiene e întreruptă de fabule despre Lumea Nouă, acolo unde banii cresc în copaci şi morcovii sunt gigantici. Ca să plece în America, Salvatore şi ai lui trebuie să vândă absolut tot ce aveau: pământul, casa, animalele. Ca să devină cetăţeni ai Noii Lumi, ei trebuie să moară un pic şi să se renască, rupându-se de obiceiuri învechite şi de superstiţiile locurilor natale. Trebuie să aibă corpuri puternice, minţi sănătoase, să înveţe să se supună şi să promită loialitate, dacă vor să treacă prin Poarta de Aur.
La fel ca în basme, trec prin toate probele cu ajutorul unui personaj misterios, femeia britanică pe care o întâlnesc la bordul navei cu care vor călători spre Statele Unite. La finalul metamorfozei de patru săptămâni, pe eroii noştri îi aşteaptă proba finală.
Perioada de carantină de pe Ellis Island e una dintre cele mai înfiorătoare reconstituiri ale unor momente istorice la care mi-a fost dat să asist. Nu, nu e vorba de nici un măcel, ci de un stadiu mai rafinat al cruzimii umane. Pe Ellis Island oamenii sunt măsuraţi: fizic, intelectual, psihic. Pe Ellis Island, patul lui Procust decide cine rămâne şi cine pleacă.În Lumea Nouă, nu e loc pentru surdomuţi sau pentru oameni bătrâni sau pentru retardaţi mintal. Nici femeile singure nu au şanse mari de izbândă, dacă nu cumva le aşteaptă acolo vreun american dornic să le facă gospodine serioase. Altfel, s-ar putea oricând transforma în prostituate, nu-i aşa?
Pe Ellis Island, oamenii sunt numerotaţi precum animalele. Deparazitaţi precum animalele. Dresaţi precum animalele. Triaţi precum animalele. La valorile spaţiului american probabil că nu vor ajunge decât după, şi dacă, trec de Ellis Island. Pentru că, aici, în locul copacilor cu bani, imigranţii vor găsi arbuşti cu ghimpi care zgârie urât demnitatea umană. Aici, basmul ia o întorsătură neplăcută, nu se aşază toate la locul lor, probele nu îi aduc eroului tărâmul magic mult visat, familiile nu trăiesc fericite până la adânci bătrâneţi.
Pe cât de profund legată de istoria imigranţilor italieni este povestea, pe atât de bogat liric este stilul, fără să conţină, însă, urme de sentimentalitate sau discursuri emoţionante. De la viziuni suprarealiste (vezi scena în care Salvatore înoată în râul de lapte)la realităţi serbede, Crialese construieşte imagini de un realism magic, ce stimulează vizual spectatorul. Fără să se rupă de adevărul experienţei pe care o reconstituie, Crialese nu se fereşte de contraste, ci se joacă inteligent cu echilibrul poveştii. Niciodată nu îşi lasă personajele să alunece prea mult către o extremă. Le menţine vii, calde şi la jumătatea distanţei dintre eroi şi antieroi. Crede în aspiraţiile lor, dar le priveşte cu cinism, în acelaşi timp. Cu obiectivul camerei le mângâie chipurile şi le dă o palmă în secunda următoare.
Sunt destinaţii care obsedează şi uneori te îneci după ce ai ajuns la ele înotând. Sunt călătorii pe care trebuie să le faci pentru a te simţi întreg, dar ce te faci, dacă la capătul lor, te simţi mai gol decât niciodată?
"Nuovo Mondo" reconstituie experienţa imigrării din perspectiva emigranţilor italieni, care au părăsit, în număr mare, Europa sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX vrăjiţi de promisiunea visului american. În "Nuovo Mondo", ca şi în basme, eroii părăsesc lumea veche, cunoscută pentru a se aventura către lumea nouă, necunoscută, de care se leagă cele mai pure şi copilăreşti fantezii.Un risc fără nicio garanţie de succes, un pariu pe care imigranţii lui Crialese şi-l asumă hipnotizaţi de potenţialul câştig.
Salvatore şi familia lui pleacă spre America dintr-un sat pustiu din Sicilia. Vin dintr-un neam care lucrează acelaşi pământ de generaţii întregi, fiind una cu natura şi înconjuraţi de prezenţele spirituale ale celor de dincolo. Seaca monotonie a vieţii lor cotidiene e întreruptă de fabule despre Lumea Nouă, acolo unde banii cresc în copaci şi morcovii sunt gigantici. Ca să plece în America, Salvatore şi ai lui trebuie să vândă absolut tot ce aveau: pământul, casa, animalele. Ca să devină cetăţeni ai Noii Lumi, ei trebuie să moară un pic şi să se renască, rupându-se de obiceiuri învechite şi de superstiţiile locurilor natale. Trebuie să aibă corpuri puternice, minţi sănătoase, să înveţe să se supună şi să promită loialitate, dacă vor să treacă prin Poarta de Aur.
La fel ca în basme, trec prin toate probele cu ajutorul unui personaj misterios, femeia britanică pe care o întâlnesc la bordul navei cu care vor călători spre Statele Unite. La finalul metamorfozei de patru săptămâni, pe eroii noştri îi aşteaptă proba finală.
Perioada de carantină de pe Ellis Island e una dintre cele mai înfiorătoare reconstituiri ale unor momente istorice la care mi-a fost dat să asist. Nu, nu e vorba de nici un măcel, ci de un stadiu mai rafinat al cruzimii umane. Pe Ellis Island oamenii sunt măsuraţi: fizic, intelectual, psihic. Pe Ellis Island, patul lui Procust decide cine rămâne şi cine pleacă.În Lumea Nouă, nu e loc pentru surdomuţi sau pentru oameni bătrâni sau pentru retardaţi mintal. Nici femeile singure nu au şanse mari de izbândă, dacă nu cumva le aşteaptă acolo vreun american dornic să le facă gospodine serioase. Altfel, s-ar putea oricând transforma în prostituate, nu-i aşa?
Pe Ellis Island, oamenii sunt numerotaţi precum animalele. Deparazitaţi precum animalele. Dresaţi precum animalele. Triaţi precum animalele. La valorile spaţiului american probabil că nu vor ajunge decât după, şi dacă, trec de Ellis Island. Pentru că, aici, în locul copacilor cu bani, imigranţii vor găsi arbuşti cu ghimpi care zgârie urât demnitatea umană. Aici, basmul ia o întorsătură neplăcută, nu se aşază toate la locul lor, probele nu îi aduc eroului tărâmul magic mult visat, familiile nu trăiesc fericite până la adânci bătrâneţi.
Pe cât de profund legată de istoria imigranţilor italieni este povestea, pe atât de bogat liric este stilul, fără să conţină, însă, urme de sentimentalitate sau discursuri emoţionante. De la viziuni suprarealiste (vezi scena în care Salvatore înoată în râul de lapte)la realităţi serbede, Crialese construieşte imagini de un realism magic, ce stimulează vizual spectatorul. Fără să se rupă de adevărul experienţei pe care o reconstituie, Crialese nu se fereşte de contraste, ci se joacă inteligent cu echilibrul poveştii. Niciodată nu îşi lasă personajele să alunece prea mult către o extremă. Le menţine vii, calde şi la jumătatea distanţei dintre eroi şi antieroi. Crede în aspiraţiile lor, dar le priveşte cu cinism, în acelaşi timp. Cu obiectivul camerei le mângâie chipurile şi le dă o palmă în secunda următoare.
Sunt destinaţii care obsedează şi uneori te îneci după ce ai ajuns la ele înotând. Sunt călătorii pe care trebuie să le faci pentru a te simţi întreg, dar ce te faci, dacă la capătul lor, te simţi mai gol decât niciodată?
duminică, 30 ianuarie 2011
Craiul şi crăiasa gheţii
Dacă o să am vreodată copii, o să am grijă ca, mai întâi, să le pun în picioare patine. Pantofii îi lăsăm pentru mai târziu.
Cei doi ruşi au luat locul II la proba de dans la campionatul european care tocmai s-a încheiat. Sunt mici şi frumoşi şi au tot timpul din lume să ia aurul altădată. La cum alunecă deja pe gheaţă, aparent fără efort, poate doar cu mici ezitări care nu le fură nimic din graţie, cred că au toate şansele să îi facă mândri pe ruşi la viitoarele competiţii. Şi să mai producă, accidental, astfel de momente curate, rupte parcă dintr-un film alb-negru cu femei frumoase şi bărbaţi dintr-o bucată.Eu aştept, în continuare, aceste întâmplări fericite, pentru că îmi aduc aminte de o altfel de copilărie, populată de crai şi crăiese ale gheţii...
Pe Tatiana şi Roman i-am adorat cu cea mai cruntă invidie din lume. Ani la rândul..
...dar Marina şi Gwendal vor rămâne cei care mi-au făcut cunoştinţă cu lumea în care poveştile se spun pe gheaţă, fără cuvinte:
Cei doi ruşi au luat locul II la proba de dans la campionatul european care tocmai s-a încheiat. Sunt mici şi frumoşi şi au tot timpul din lume să ia aurul altădată. La cum alunecă deja pe gheaţă, aparent fără efort, poate doar cu mici ezitări care nu le fură nimic din graţie, cred că au toate şansele să îi facă mândri pe ruşi la viitoarele competiţii. Şi să mai producă, accidental, astfel de momente curate, rupte parcă dintr-un film alb-negru cu femei frumoase şi bărbaţi dintr-o bucată.Eu aştept, în continuare, aceste întâmplări fericite, pentru că îmi aduc aminte de o altfel de copilărie, populată de crai şi crăiese ale gheţii...
Pe Tatiana şi Roman i-am adorat cu cea mai cruntă invidie din lume. Ani la rândul..
...dar Marina şi Gwendal vor rămâne cei care mi-au făcut cunoştinţă cu lumea în care poveştile se spun pe gheaţă, fără cuvinte:
sâmbătă, 29 ianuarie 2011
Despre blogging, de o fată care scrie scrisori
Nu am nevoie de un blog. Ceea ce se vede cu ochiul liber din frecvenţa aproape ruşinoasă cu care postez câte ceva pe aici. CHIAR nu am nevoie de un blog: nu vreau să mă votaţi la viitoarele alegeri, nu am nimic de vânzare (cu atât mai puţin pe mine), nu sunt un om super prea-ocupat mereu pre-ocupat să arate întregii lumi cât de pre-ocupat şi prea-ocupat este. Nu ştiu să spun vorbe mici cu cuvinte mari, ca să vă demonstrez cât de deşteaptă sunt. Încerc să îmi măsor cuvintele înainte să le trimit în lume. Nici să nu mă pricep să scriu pilde profunde despre cafeaua pe care am vărsat-o pe mine sau autobuzul care s-a lăsat aşteptat.
Nu voi avea nicicând un trafic de invidiat, nu o să fac bani din blog, nu o să particip la vreo conferinţă cu şi despre bloggeri şi ...nici nu aş putea să spun că îmi pare rău că nu fac toate astea.
Şi totuşi, am încă un cont de Blogger şi un colţişor de lume virtuală unde mai lipesc câte ceva când îmi amintesc că există. Nu trec însă de pragul a câteva postări pe an, cât să supravieţuiască anemic micuţul. De ce îl menţin conectat la aparate, în loc să tai firul? Habar nu am.
Când am început să scriu aici, veneam într-un mediu străin şi ostil după ce fusesem îndoctrinată pe la mai toate conferinţele despre comunicare/PR la care participasem. Dacă nu ai blog, nu exişti, ne-a ameninţat cândva Bobby Voicu. Pentru câteva secunde, m-am simţit aproape vinovată. Probabil că din firimiturile acelea de vină ale studentei naive s-a născut şi se hrăneşte, în continuare, blogul pe care îl citiţi acum. O ciornă de blog, mai degrabă, pe care am mâzgâlit până astăzi câteva exerciţii de stil şi nişte oglinzi întoarse către mine.
Ştiu şi înţeleg toate motivaţiile raţionale, care ar fi trebuit să mă determine să îmi fac blog şi să scriu cât mai des pe el. Numai că, în cazul meu, aş spune că mai degrabă a funcţionat vina. Vina de a nu fi tocmai compatibilă cu profilul viitorului specialist în PR. O nepotrivire pe care timpul a confirmat-o nu doar o dată. Nu sunt prototipul. Ba mai rău, câteodată cred că am greşit epoca şi trebuia să mă fi născut în alt timp. Cu toate orele pe care le petrec online, şi credeţi-mă că sunt multe, simt că fac parte, de fapt, din generaţia oamenilor care trimiteau scrisori şi se aşteptau ca acestea să fie citite doar de destinatar.Şi cred că aici vroiam să ajung. Nu cred în mesajele în sticlă aruncate în mare. De cele mai multe ori, nu ajung la cine trebuie. Cred în cărţile scrise pentru doar anumiţi cititori.
Multă vreme am crezut că îmi trebuie un blog ca să exersez pentru când voi fi un scriitor în toată regula. Numai că scriu deja pentru o revistă, o televiziune şi un site şi nu mă pot plânge de libertatea imensă pe care o am în toate cele trei locuri. Aşa că din nou blogul mi se arată nenecesar.
Cât despre ideea de a ţine un "jurnal public", zău că nu am trecut niciodată de absurditatea oximoronului.
Şi atunci pare paradoxal să mă chinui din două în două luni să re-animez un organism în care nu prea cred. Cu atât mai mult cu cât nu am încăpăţânarea sau răbdarea să îmi duc eforturile până la capăt. E ca şi cum după resuscitare, l-aş lăsa să atârne de un fir de viaţă.
Poate că, dacă mai trec din când în când pe aici,e ca să am mereu o supapă. Ca să îmi rămână mereu acest spaţiu de exprimare. Pentru zilele când voi avea ceva de strigat şi nu va fi cineva lângă mine să mă audă. Pentru când mi se va închide vreo uşă pe neaşteptate şi voi vrea să îmi deschid singură o fereastră către voi. Până atunci, mi-e teamă că, pe plan personal, scrisorile, iar pe plan profesional, ştirile şi reportajele vor avea prioritate. Poate sunt doar de modă veche.
Nu voi avea nicicând un trafic de invidiat, nu o să fac bani din blog, nu o să particip la vreo conferinţă cu şi despre bloggeri şi ...nici nu aş putea să spun că îmi pare rău că nu fac toate astea.
Şi totuşi, am încă un cont de Blogger şi un colţişor de lume virtuală unde mai lipesc câte ceva când îmi amintesc că există. Nu trec însă de pragul a câteva postări pe an, cât să supravieţuiască anemic micuţul. De ce îl menţin conectat la aparate, în loc să tai firul? Habar nu am.
Când am început să scriu aici, veneam într-un mediu străin şi ostil după ce fusesem îndoctrinată pe la mai toate conferinţele despre comunicare/PR la care participasem. Dacă nu ai blog, nu exişti, ne-a ameninţat cândva Bobby Voicu. Pentru câteva secunde, m-am simţit aproape vinovată. Probabil că din firimiturile acelea de vină ale studentei naive s-a născut şi se hrăneşte, în continuare, blogul pe care îl citiţi acum. O ciornă de blog, mai degrabă, pe care am mâzgâlit până astăzi câteva exerciţii de stil şi nişte oglinzi întoarse către mine.
Ştiu şi înţeleg toate motivaţiile raţionale, care ar fi trebuit să mă determine să îmi fac blog şi să scriu cât mai des pe el. Numai că, în cazul meu, aş spune că mai degrabă a funcţionat vina. Vina de a nu fi tocmai compatibilă cu profilul viitorului specialist în PR. O nepotrivire pe care timpul a confirmat-o nu doar o dată. Nu sunt prototipul. Ba mai rău, câteodată cred că am greşit epoca şi trebuia să mă fi născut în alt timp. Cu toate orele pe care le petrec online, şi credeţi-mă că sunt multe, simt că fac parte, de fapt, din generaţia oamenilor care trimiteau scrisori şi se aşteptau ca acestea să fie citite doar de destinatar.Şi cred că aici vroiam să ajung. Nu cred în mesajele în sticlă aruncate în mare. De cele mai multe ori, nu ajung la cine trebuie. Cred în cărţile scrise pentru doar anumiţi cititori.
Multă vreme am crezut că îmi trebuie un blog ca să exersez pentru când voi fi un scriitor în toată regula. Numai că scriu deja pentru o revistă, o televiziune şi un site şi nu mă pot plânge de libertatea imensă pe care o am în toate cele trei locuri. Aşa că din nou blogul mi se arată nenecesar.
Cât despre ideea de a ţine un "jurnal public", zău că nu am trecut niciodată de absurditatea oximoronului.
Şi atunci pare paradoxal să mă chinui din două în două luni să re-animez un organism în care nu prea cred. Cu atât mai mult cu cât nu am încăpăţânarea sau răbdarea să îmi duc eforturile până la capăt. E ca şi cum după resuscitare, l-aş lăsa să atârne de un fir de viaţă.
Poate că, dacă mai trec din când în când pe aici,e ca să am mereu o supapă. Ca să îmi rămână mereu acest spaţiu de exprimare. Pentru zilele când voi avea ceva de strigat şi nu va fi cineva lângă mine să mă audă. Pentru când mi se va închide vreo uşă pe neaşteptate şi voi vrea să îmi deschid singură o fereastră către voi. Până atunci, mi-e teamă că, pe plan personal, scrisorile, iar pe plan profesional, ştirile şi reportajele vor avea prioritate. Poate sunt doar de modă veche.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)