Nu am nevoie de un blog. Ceea ce se vede cu ochiul liber din frecvenţa aproape ruşinoasă cu care postez câte ceva pe aici. CHIAR nu am nevoie de un blog: nu vreau să mă votaţi la viitoarele alegeri, nu am nimic de vânzare (cu atât mai puţin pe mine), nu sunt un om super prea-ocupat mereu pre-ocupat să arate întregii lumi cât de pre-ocupat şi prea-ocupat este. Nu ştiu să spun vorbe mici cu cuvinte mari, ca să vă demonstrez cât de deşteaptă sunt. Încerc să îmi măsor cuvintele înainte să le trimit în lume. Nici să nu mă pricep să scriu pilde profunde despre cafeaua pe care am vărsat-o pe mine sau autobuzul care s-a lăsat aşteptat.
Nu voi avea nicicând un trafic de invidiat, nu o să fac bani din blog, nu o să particip la vreo conferinţă cu şi despre bloggeri şi ...nici nu aş putea să spun că îmi pare rău că nu fac toate astea.
Şi totuşi, am încă un cont de Blogger şi un colţişor de lume virtuală unde mai lipesc câte ceva când îmi amintesc că există. Nu trec însă de pragul a câteva postări pe an, cât să supravieţuiască anemic micuţul. De ce îl menţin conectat la aparate, în loc să tai firul? Habar nu am.
Când am început să scriu aici, veneam într-un mediu străin şi ostil după ce fusesem îndoctrinată pe la mai toate conferinţele despre comunicare/PR la care participasem. Dacă nu ai blog, nu exişti, ne-a ameninţat cândva Bobby Voicu. Pentru câteva secunde, m-am simţit aproape vinovată. Probabil că din firimiturile acelea de vină ale studentei naive s-a născut şi se hrăneşte, în continuare, blogul pe care îl citiţi acum. O ciornă de blog, mai degrabă, pe care am mâzgâlit până astăzi câteva exerciţii de stil şi nişte oglinzi întoarse către mine.
Ştiu şi înţeleg toate motivaţiile raţionale, care ar fi trebuit să mă determine să îmi fac blog şi să scriu cât mai des pe el. Numai că, în cazul meu, aş spune că mai degrabă a funcţionat vina. Vina de a nu fi tocmai compatibilă cu profilul viitorului specialist în PR. O nepotrivire pe care timpul a confirmat-o nu doar o dată. Nu sunt prototipul. Ba mai rău, câteodată cred că am greşit epoca şi trebuia să mă fi născut în alt timp. Cu toate orele pe care le petrec online, şi credeţi-mă că sunt multe, simt că fac parte, de fapt, din generaţia oamenilor care trimiteau scrisori şi se aşteptau ca acestea să fie citite doar de destinatar.Şi cred că aici vroiam să ajung. Nu cred în mesajele în sticlă aruncate în mare. De cele mai multe ori, nu ajung la cine trebuie. Cred în cărţile scrise pentru doar anumiţi cititori.
Multă vreme am crezut că îmi trebuie un blog ca să exersez pentru când voi fi un scriitor în toată regula. Numai că scriu deja pentru o revistă, o televiziune şi un site şi nu mă pot plânge de libertatea imensă pe care o am în toate cele trei locuri. Aşa că din nou blogul mi se arată nenecesar.
Cât despre ideea de a ţine un "jurnal public", zău că nu am trecut niciodată de absurditatea oximoronului.
Şi atunci pare paradoxal să mă chinui din două în două luni să re-animez un organism în care nu prea cred. Cu atât mai mult cu cât nu am încăpăţânarea sau răbdarea să îmi duc eforturile până la capăt. E ca şi cum după resuscitare, l-aş lăsa să atârne de un fir de viaţă.
Poate că, dacă mai trec din când în când pe aici,e ca să am mereu o supapă. Ca să îmi rămână mereu acest spaţiu de exprimare. Pentru zilele când voi avea ceva de strigat şi nu va fi cineva lângă mine să mă audă. Pentru când mi se va închide vreo uşă pe neaşteptate şi voi vrea să îmi deschid singură o fereastră către voi. Până atunci, mi-e teamă că, pe plan personal, scrisorile, iar pe plan profesional, ştirile şi reportajele vor avea prioritate. Poate sunt doar de modă veche.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu