Viata mea i-un spriţ de vară...(jurnal de bord 1)

Tot încerc să mă motivez să scriu despre viaţa mea de aici şi acum, dar ca de obicei, cu gândurile suspendate între ieri şi mâine, nu prea îmi fac timp să pun sub lupă prezentul. Dar, în seara asta, mă simt generoasă. Cu mine şi cu cine are chef să citească despre ce şi cum se mişcă în eternul şi fascinantul Ilmenau.

Sunt aici de două săptămâni. Par mai degrabă să fi trecut două luni...dacă nu am număra în secunde, ci în oameni şi întâmplări. Am plecat din ţară speriată, uşor confuză, cu gândul la ziua în care o să mă întorc şi la ai mei pe care îi lăsam în ţară ca să îi cunosc pe alţii. Opt ore mai târziu, după ce am schimbat un avion, un taxi şi două trenuri, am ajuns în Ilmenau, unde ne-au întâmpinat Larissa şi Thomas, tutorii noştri, fără de care niciunul dintre noi, studenţii Erasmus, nu cred că s-ar fi descurcat prea bine. Ne-au dădăcit în primele zile, cât nu mai fuseserăm dădăciţi de când ieşiseră scutecele din trend...şi nu ne-am opus, pentru că, iresponsabili cum am realizat că suntem cu toţii, nu vorbim germană.

Teoretic, studiez în engleză, în Germania, deci ar trebui să îmi îmbunătăţesc germana sau engleza, nu? Practic, cum am dat peste nişte spanioli foarte simpatici pe aici, am ajuns să îmi exersez mai mult spaniola;)) Spaniolii, mai precis cei cinci pe care îi cunoaştem noi, sunt geniali, fiecare în felul lui, din motive total diferite...ceea ce împărtăşesc ei este hiperproasta lor orientare în spaţiu. În fiecare zi, pierdem câte un spaniol sau doi până la prânz şi ne petrecem după-amiezile căutându-i.

Orăşelul în care stau eu aici is no Berlin, make no mistakes. E muuuuuult mai liniştit decât Bucureştiul, totul e la easy reach, fără trafic, fără aşteptat în staţii, fără mulţimi nervoase sau plictisite pe scările de la Victoriei. Asta e bine, dar nu prea....paradoxal, îmi lipseşte agitaţia.

Sunt vreo 4 cluburi în campus, unul mai mic ca altul. Cu muzica nemţilor nu mă am prea bine deocamdată, dar sper să mă surprindă plăcut într-una din zilele astea. În schimb, o cam ţin din petrecere în petrecere oamenii ăştia. Nu le ies toate genial, dar le apreciez eforturile. Ieri, cică am avut o "petrecere internaţională". Trebuia să ne reprezentăm cumva ţara (cântând, gătind, aducând muzică) şi sunt foarte mândră de mine, pentru că am adus Viţa de Vie în cel mai comercial club din Ilmenau. Am băut sangria şi am mâncat tortilla pregătită de spanioli con amor;)

Cursurile abia au început luni. Şi cu ocazia asta, cunosc treptat mai mulţi studenţi străini. Sunt veniţi de peste tot, ceea ce dă oarece savoare întregii experienţe (din Nigeria, Columbia, Indonezia, China, Statele Unite, Rusia, Bulgaria, Portugalia, Cehia....). Dar cred că despre toată experienţa multiculturală, voi scrie altădată, când voi aduna mai multe bites of reality de istorisit. Cum spuneam, abia am început cursurile, dar a fost suficient ca să îmi dau seama ce mult mă sperie cele două cursuri de producţie TV pe care le fac în germană:D

La capitolul vizitat, nu pot nota decât două oraşe din provincie: Erfurt, pe care l-am vizitat de Octoberfest şi Weimar, unde am fost pentru - nu e glumă - Festivalul Cepei. Dar mă voi revanşa, căci am multe vizite de făcut în viitorul apropiat prin statele vecine sau mai puţin vecine, dar despre asta într-un capitol viitor.

Şi, pentru că mă simt generoasă:



P.S: Aici ninge cu fulgi de gheaţă.

There is no spoon...

Sunt poate cel mai nepotrivit om pentru a raspunde la acest oracol, dar nu am putut spune "nu" unei prietene dragi. Va invit sa raspundeti si voi, daca vreti sa castigati o invitatie la Internetics.

1. Cum ar fi lumea fara online?
mai naturala, mai in carne si oase, mai inceata, mai adevarata.
2. Principala calitate a oamenilor din online este ca stiu multe despre multe.
3. Principalul defect al oamenilor din online este ca au senzatia ca stiu totul despre toate.
4. Un lucru pe care l-as schimba la mediul online: abilitatea sa de a ma face sa pierd timpul, desi ar trebui sa se ocupe exact de contrariul.
5. Care e cea mai mare nenorocire care s-ar putea intampla pe net? sa ti se fure identitatea;))
6. In 2015 online-ul va fi "si mai omniprezent";)
7. Daca Internetul ar fi al meu pentru o zi, ati vrea voi sa stiti ce as face cu el;))
8. Pagina mea de start e Yahoo.Com
9. Site-ul meu preferat e www.vitadevie.ro
10. Site-urile/blogurile pe care le accesez zilnic (maxim 5):
youtube.com
trilulilu.ro
sidereel.com
fcrp.ro/forum
11. Ca sa reusesti in online ar trebui sa citesti de toate, cat mai mult.
12. Indeletnicirea mea preferata pe net este sa citesc blogurile oamenilor care chiar au ceva de spus.
13. Deviza mea online e: sa nu petrec mai mult timp online decat offline.
14. Reteaua sociala preferata e Twitter.
15. Jocul meu preferat pe net e sa zicem trivia, dar nu prea ma joc pe net.
16. Viralul preferat e...daca nu imi amintesc niciunul, e de rau, nu?
17. Eroul meu online e Dragos Bucurenci.
18. Campania mea online preferata e cea facuta pentru lansarea celui mai recent album Placebo, Battle for the Sun. Motivele sunt total egoiste, recunosc.
19. Cea mai buna agentie a momentului e Millenium Communication (din motive la fel de egoiste, sunt niste oameni foarte faini pe acolo).
20. Antreprenorul momentului e irelevant, daca e doar al momentului.

post blue

azi-noapte am fost la Noaptea Lungă a Filmelor Scurte, la Artexpo (mai multe despre eveniment pe futureshorts.ro). aş zice că, pentru mine, nu a fost atât o noapte lungă, cât plină de trăiri, concluzii, dar, mai ales, întrebări, toate mai mult sau mai puţin legate de filmele văzute, dar despre care nu am să vă vorbesc aici...de fapt, nu cred că o să vă vorbesc deloc.

în schimb, vroiam să vă fac cunoştinţă cu scurtmetrajul care a făcut ca noaptea asta "să merite": scurtmetrajul "Dix". nu o să vă plictisesc cu interpretarea mea a acestei pelicule, mai ales că nu poate fi vorba de interpretări corecte sau greşite aici, oamenii din spatele filmului înţelegând frumosul ca fiind cu atât mai frumos cu cât e mai puţin evident, cu cât ţi se oferă mai puţin pe tavă; pot doar să vă promit că acele 6 minute pe care vă cer să le alocaţi vizionării acestui film nu vor fi regretate.......şi dacă, totuşi, o să vi se pară că v-aţi pierdut timpul, sunteţi liberi să mă înjuraţi unde, când şi cum vreţi voi.

et voila : dix.

I will battle for the sun...

Aseară m-am reîntâlnit cu o prietenă veche. De când o ştiu, are grijă de mine, deşi nu i-am putut întoarce niciodată favoarea. Nu se poartă niciodată fals. Nu ştie să mintă, nici să rănească, nici să mă plictisească. Când nu mi-e bine, e singura care ştie ce să spună, fără să spună, ce să facă, fără să facă. Aseară m-am reîntâlnit cu Muzica. Cu Muzica pe care, în carne şi oase, nu o pot avea în faţă decât foarte, foarte rar şi cu ale cărei "amintiri", înregistrate pe suport audio, trebuie să mă mulţumesc în restul timpului. Mi-a reamintit ieri cât de plină e prezenţa ei autentică, cât e de vie atunci când se naşte aproape spontan, deşi, paradoxal, planificat, sub urechile tale.

Duminică noaptea a fost concertul Placebo, concert pe care îl aşteptasem de patru luni, de când mi-am luat biletul sau de câţiva ani, de când ratasem celălalt concert al lor de la noi sau dintotdeauna. Parcă dintotdeauna, cel puţin aşa mi s-a părut aseară. Iar, după ce s-a terminat, eram deja cuprinsă de nostalgia a ceva atât de frumos că nu se poate nici comunica, nici repeta. Ce s-a întâmplat între aceste două momente: de aşteptare şi de dor? Păi, băieţii au făcut ce ştiu ei mai bine: ne-au dat muzică şi ni s-au dat în cel mai egoist mod cu putinţă, rămânând, totuşi, atât de singuri în arta lor, deschişi şi închişi în faţa noastră, într-un fel pe care nu vi-l pot explica. Trebuia să fiţi acolo ca să înţelegeţi. Egoist am trăit şi eu concertul....cred că nu poţi simţi decât egoist muzica bună, într-o relaţie intimă cu ea, într-un punct din care simţi că doar tu o asculţi aşa cum ar vrea să fie ascultată, din care te recunoşti pe tine în fiecare notă, în fiecare linie, în fiecare acord. Aşa am simţit eu concertul ăsta, cu toate simţurile, cu toată energia şi încă un pic consumată anticipat, cu toate emoţiile.....aseară am ascultat Placebo cu urechile, dar şi cu inima, cu picioarele, cu mâinile, cu fiecare deget, cu palmele înroşite de la atâta aplaudat, cu retinele, cu corzile vocale distruse de atâta cântat o dată cu Brian, cu retinele, genele, chiar şi cu părul şi cu unghiile ....


La toată experienţa asta obraznic de întreagă şi de frumoasă a contribuit semnificativ şi o mică victorie personală: am reuşit să fug de la B în primele rânduri de la A, după ce am fost fugărită, chiar înainte de începerea concertului, de un paznic burtos şi cam nervos. Aşa că, suficient de fraudolos încât să fiu mândră de asta, am fost mult mai aproape de cei care făceau, construiau, închegau pe loc muzica pentru mine.....şi pentru restul oamenilor din public, poate;)

a little loaded, she was stealing another breath....

simt nevoia să scriu despre Plastilina lui Afrim....sigur că au trecut deja câţiva ani de când am văzut prima dată piesa şi sigur că nu, nu am revăzut-o zilele astea. Numai că mi-e dor de ea.


mi-e dor de ea, pentru că e povestea mea. pentru că Max sunt eu. nu, nu în sensul ăla panteist, în care Iona sunt eu, Iona eşti tu, Iona suntem cu toţii. Max sunt eu, la modul individual...nu mă interesează ce relaţie aveţi sau nu aveţi voi cu personajul lui Afrim....eu sunt fraierul fără destin, numai că în loc de figurine din plastilină, eu făceam şi fac figurine din creioane, hârtie şi cuvinte.


îmi dau seama că toţi cei care aţi văzut Plastilina ori îmi plângeţi de milă, ori vă întrebaţi în ce depresie self-indulgent am căzut de mă compar cu el. pentru cei care nu au văzut încă piesa, râmân, paradoxal, normală (mă rog, pe cât de normală aş putea părea eu).

nu cred că ar trebui să îmi plângeţi de milă; dacă o faceţi, înseamnă că nu realizaţi cât de norocos era Max în inocenţa lui, trăind mereu surd la abjecţia celor din jur, închizându-se în figurinele sale din Plastilină, mereu copil, mereu singur........mereu gata să creadă în copilăria lui, deşi nimic din jurul lui nu îi dădea motive să o facă.

toată lumea îl crede pe Max un personaj slab, pentru mine e însă unul dintre cele mai puternice personaje din arta cu care am luat contact până acum, pentru că rămâne, până în ultima clipă, egal cu sine, consecvent naivităţii sale pline de dor de viaţă. max pune preţ pe viaţă - pe viaţa pe care şi-o modelează singur prin imaginaţie, aşa cum modelează plastilina - chiar dacă viaţa nu i-a fost un tovarăş de joacă pe măsură.

aşa că nu, chiar nu aveţi de ce să îmi plângeţi de milă. dacă sunt Max, sunt Max în momentele mele bune, optimiste, nu în cele de renunţare :)

*
dincolo de ce înseamnă, pentru mine, Max, introspecţie care pe majoritatea o să vă lase reci, vroiam să vă invit să descoperiţi ce înseamnă Plastilina pentru voi.....cu prima ocazie, mergeţi să vedeţi piesa...şi pentru o cronică mai puţin interiorizată, intraţi aici.

sunteţi, ca de obicei, liberi să aruncaţi cu roşii virtuale, mai ales dacă vi se pare că perspectiva mea asupra piesei o lezează cumva pe a voastră.

Miercuri ai PR Fest la PR Tea

Şi dacă nu or să mai vină artiştii invitaţi? Şi dacă nu o să facem rost la timp de locaţie? Dacă nu se vor înscrie destui voluntari? Dacă se vor înscrie mulţi, dar nu vom putea conta pe toţi? Şi dacă apar costuri neprevăzute? Dacă vom avea invitaţi cu pretenţii exagerate şi gusturi imprevizibile? Dacă vor întârzia zborurile invitaţilor care sosesc din străinătate? Dacă preţul biletelor o să li se pară prea mare? Dacă ne lasă baltă sponsorii în ultima clipă? Şi dacă punem totul la punct,până la ultimul detaliu, dar nu vor veni destui oameni?

Ştim că te-ai gândit, nu o dată, ce întrebări nu îi lasă să doarmă noaptea pe organizatorii Stufstock? Sau ai NexT? Sau ai Festivalului Naţional de Teatru? Şi, cu siguranţă, ai vrea să afli şi ce răspunsuri practice, creative sau doar urgente au trebuit să dea. Noi am vrut să îţi dăm ocazia să afli chiar de la experţi ce presupune organizarea unui eveniment cultural de mare amploare, cum se realizează coordonarea tuturor oamenilor şi rotiţelor implicate în poveste, sincronizarea tuturor acţiunilor, cum se împart timpul şi banii, astfel încât să ajungă pentru toţi şi pentru toate şi, mai ales, cum se promovează, apoi, potenţialul rod al acestor eforturi, pentru a îi câştiga un public care să îl merite.

Dacă vrei să afli ce intervenţie divină asigură succesul acestor evenimente, te aşteptăm miercuri, 27 mai 2009, ora 19.00, la ceainăria Cărtureşti, să adresezi întrebările tale invitaţilor noştri:

Aura Corbeanu, Directorul Executiv Festivalul National de Teatru.

Yvonne Irimescu, Coordonator de Proiect al Festivalului Internaţional de Scurt şi Mediu Metraj NexT

Teo Zabava, Director PR Stufstock

Anca Romanescu, PR Consultant Stufstock

Adresa de înscriere este deja celebra prtea_inscrieri@yahoo.com.

supergirls just fly

Sâmbătă mi-am petrecut după-amiaza cu micuţa mea verişoară, care e încă la grădi, dar ştie mai multe despre orice şi despre toate decât o să ştiţi voi vreodată.
Era deja la bunica de ceva ore, când am ajuns eu şi m-a întâmpinat cu un "pup" cum numai ea ştie să dea, apăsat şi zgomotos, şi zâmbind cu gura până la urechi. Motivul exploziei de fericire? Nu mi se datora doar mie, am aflat cu părere de rău. Mi-a şoptit, cu mare grijă să nu audă maică-sa, că bunica o lăsase să probeze nişte pantofi cu toc, fapt care, în mod evident, îi confirma că dă primele semne de maturitate în faţa adulţilor din jur.

Ea vrea să crească cât mai repede, ar apăsa pe pedala de acceleraţie, dacă ar şti cum, doar-doar ar spori viteza procesului. Pe mine mă sperie gândul că, inevitabil, o să crească şi îmi vine mereu să apăs pe frână, ca să contrabalansez elanul ei.
Mă bucur că încă o bucură evenimente de tipul celui pe care mi l-a mărturisit în chip de confesiune. O iubesc, pentru că râde mereu autentic, pentru că niciodată nu a zâmbit cu colţurile gurii plecate în jos, cum fac deseori adulţii. O iubesc pentru toate lucrurile pe care nu le ştie, pentru că nu ştie să mimeze emoţii, pentru că nu ştie (deocamdată şi sper că va mai trece mult până o să afle) ce înseamnă rate, credite, disponibilizări, cancer, sevraj, cerşetori, subnutriţie, moarte, capital de imagine, bugete, joc politic, încălzire globală şi globalizare. Pentru că nu ştie să spună "nu am timp" sau "nu pot" sau "sunt prea obosită". Pentru că nu ştie cum e să se ascundă, altfel decât la pititea. Pentru că nu ştie să îl abandoneze pe "azi" în favoarea lui "mâine". Pentru că nu ştie să nu fie generoasă în mod nediscriminat. Pentru că ea încă mai crede în poveştile în care eu am încetat de mult să cred......