In the Aeroplane over the Sea de Neutral Milk Hotel

Sunt albume pe care le asculţi şi, o dată cu ele, auzi ceva mai mult de un exerciţiu inutil, gratuit de stil. Asculţi o confesiune. În faţa ta, cineva îşi spune povestea, chiar dacă nu o articulează în formele pe care le au, de obicei, poveştile, chiar dacă nu îi atribuie semnificaţiile pe care le lipim, de obicei, de poveşti. Cineva mărturiseşte, pur şi simplu, ceva despre sine, fără să îşi ia măsuri de siguranţă, fără să se ascundă în spatele unor emoţii cuminţi, lipsite de controverse. Sunt albumele pe care le-ai lua cu tine pe o insulă pustie, vorba clişeului, pentru că ţi-ar aminti de o comuniune....şi nu ai mai fi singur.

În lumea indie, albumul In the Aeroplane over the Sea al celor de la Neutral Milk Hotel nu a fost primit cu aceeaşi căldură cvasi-unanimă ca alte artefacte rock ale anilor 90 precum Loveless, Ok, Computer sau Slanted and Enchanted. Poate pentru că, spre deosebire de ele, Aeroplane nu este deloc cool, ci „popularitatea” lui atârnă de un fir de aţă: măsura în care te prinde vulnerabilitatea necenzurată a lui Jeff Mangum. Imediat după lansarea din 1998, acesta a vorbit despre principala sursă de inspiraţie a albumului: Jurnalul lui Anne Frank. Într-un interviu acordat revistei Puncture, Mangum spunea că a citit pentru prima dată această carte abia după lansarea discului On Avery Island şi a fost absolut copleşit de durere şi tristeţe, o declaraţie destul de atipică pentru un tip dintr-o trupă rock din ţara în care această lectură face, de obicei, subiectul unor teme la engleză pentru elevii de gimnaziu. Tocmai această sinceritate dezarmantă a lui Mangum, transferată nemijlocit în muzica sa, a devenit, paradoxal, sursa unei forţe incredibile.
In the Aeroplane over the Sea e, în primul rând, un album profund personal, dar nu e o biografie, ci o colecţie de imagini, asocieri şi fragmente de poveşti, cu vraja unui caleidoscop. Creaţia are logica sucită a unui vis încă de la prima piesă, King of Carrot Flowers: part 1, probabil cea mai uşor-de-plăcut-la-prima-ascultare melodie de pe album, ce introduce subtil ascultătorul în universul discului. Primele patru cuvinte sunt extrem de importante: „When you were young...”. Ca orice artist inteligent care jonglează cu resursele memoriei, Mangum ştie că suprarealismul e limbajul copilăriei.
În visul lui Jeff Mangum, corpul e un personaj principal: trauma, bucuria, ruşinea sunt percepute, în primul rând, ca senzaţii fizice. De exemplu, amintirea unui moment intim stânjenitor este construită astfel: "now how I remember you/ how I would push my fingers through your mouth / to make those muscles move." Obsedat de texturile corpului şi de sinele fizic definit ca antenă emoţională, In the Aeroplane over the Sea te face să îl asculţi cu mai mult decât urechile.
În plimbarea prin subconştientul lui Mangum, vei da de un pop psihedelic deschis, pufos şi obraznic, cu influenţe din mişcarea lo-fi, din colajele musique-concrete, din muzica lui Klezmer şi chiar şi din imaginarul criptic şi vaietele răguşite ale lui Kurt Cobain de pe Unplugged Confessions. La un pas, o să sune a sărbătoare intensă a vieţii, la următorul pas a vaietul sumbru al unui marş funerar. Capriciile şi tragedia sunt evocate cu acelaşi aplomb pe un album care locuieşte încă, după 12 ani de la apariţie, în propriul spaţiu atemporal.
Bântuit de vise stânjenitoare, de spectrul morţii şi de fantoma lui Anne Frank, Mangum a construit un monolog interior ce poate fi citit ca marele roman american. Şi, precum un Salinger lo-fi, Mangum a refuzat să îşi urmeze capodopera cu alt material discografic, retrăgându-se într-o hibernare artistică permanentă.

Sky at Night

Uneori cred că John Bramwell nu ştie să cânte (sau să scrie muzică) decât cu ochii închişi. Desigur că nu e adevărat, dar e senzaţia pe care mi-o dă de fiecare dată când îl ascult. Cu ochii strâns închişi, e imun la ce se întâmplă în jur, e artistul autist, care nu vede cine îl ascultă, dacă le place sau nu, dacă reuşeşte să mişte ceva în ei. Nu vede, pentru că nu asta caută el. Nu vede, pentru că nu caută în afara lui, ci înăuntru.

De pe vremea când scria minialbumul "You, me and the alarm clock" (1990) şi până în zilele noastre, la al cincilea album cu trupa sa, I Am Kloot, "Sky at Night", Bramwell pare să fi căutat un singur lucru: să creeze muzică adevărată, o muzică prin care să se comunice, nu doar să comunice. Care să se vândă...sau nu: complet irelevant.

Ceea ce face muzica pe care o scrie Bramwell fascinantă este că nu seamănă cu nimic. I Am Kloot sună ca I Am Kloot...şi atât. Până şi cel mai recent album al lor (dichisit conştiincios de producătorul Guy Garvey, de la Elbow)  confirmă că nu sunt dispuşi să facă niciun compromis de la particularitatea acestui sound. Un sound crud, întunecat, uneori neşlefuit, uneori involuntar preţios, care capătă când accente psihedelice (ca în "Radiation"), când influenţe din jazzul anilor 50, dar care, la fiecare pas, jur că miroase a bere şi 100 de ţigarete. Pe "Sky at Night", Bramwell şi ai lui cântă despre mizerie, despre eşecuri romantice, despre singurătate, despre moarte şi prietenii ei, despre cei de la periferie şi destinele lor lipsite de glorie, dar nu uită ca, în acelaşi timp, să privească mereu spre un cer înstelat, pe care îşi proiectează luna: "a blind eye".

Nu ştiu dacă acest album le va aduce, în sfârşit, celor de la "I Am Kloot" audienţa largă pe care o merită de foarte mult timp. Poate că da, poate că nu. Unii oameni care se pricep mai bine decât mineprezic asta şi m-aş bucura să aibă dreptate. Ceea ce mă bucură este că, dacă s-ar întâmpla asta, ar fi nu pentru că I Am Kloot ar s-ar fi îndepărtat de la stilul propriu I Am Kloot, ci tocmai pentru că au continuat să creeze în aceste stil, menţinând şi accentuând acele elemente care îi fac, cel puţin la prima întâlnire, greu de digerat şi de plăcut.