supergirls just fly

Sâmbătă mi-am petrecut după-amiaza cu micuţa mea verişoară, care e încă la grădi, dar ştie mai multe despre orice şi despre toate decât o să ştiţi voi vreodată.
Era deja la bunica de ceva ore, când am ajuns eu şi m-a întâmpinat cu un "pup" cum numai ea ştie să dea, apăsat şi zgomotos, şi zâmbind cu gura până la urechi. Motivul exploziei de fericire? Nu mi se datora doar mie, am aflat cu părere de rău. Mi-a şoptit, cu mare grijă să nu audă maică-sa, că bunica o lăsase să probeze nişte pantofi cu toc, fapt care, în mod evident, îi confirma că dă primele semne de maturitate în faţa adulţilor din jur.

Ea vrea să crească cât mai repede, ar apăsa pe pedala de acceleraţie, dacă ar şti cum, doar-doar ar spori viteza procesului. Pe mine mă sperie gândul că, inevitabil, o să crească şi îmi vine mereu să apăs pe frână, ca să contrabalansez elanul ei.
Mă bucur că încă o bucură evenimente de tipul celui pe care mi l-a mărturisit în chip de confesiune. O iubesc, pentru că râde mereu autentic, pentru că niciodată nu a zâmbit cu colţurile gurii plecate în jos, cum fac deseori adulţii. O iubesc pentru toate lucrurile pe care nu le ştie, pentru că nu ştie să mimeze emoţii, pentru că nu ştie (deocamdată şi sper că va mai trece mult până o să afle) ce înseamnă rate, credite, disponibilizări, cancer, sevraj, cerşetori, subnutriţie, moarte, capital de imagine, bugete, joc politic, încălzire globală şi globalizare. Pentru că nu ştie să spună "nu am timp" sau "nu pot" sau "sunt prea obosită". Pentru că nu ştie cum e să se ascundă, altfel decât la pititea. Pentru că nu ştie să îl abandoneze pe "azi" în favoarea lui "mâine". Pentru că nu ştie să nu fie generoasă în mod nediscriminat. Pentru că ea încă mai crede în poveştile în care eu am încetat de mult să cred......