tough love

Mi s-a tot spus de mică să nu nesocotesc orice fel de experienţă interumană, pentru că de la absolut toţi oamenii avem ceva de învăţat. Foarte probabil. Dar simt nevoia să completez acest produs al simţului comun cu o descoperire individuală: uneori avem mai multe (şi chiar mai relevante) lucruri de învăţat de la anumite necuvântătoare pufoase şi ştrengare.

De când eram în clasa a cincea, Rocky a făcut parte din familia mea ca minoritate patrupedă discriminată întotdeauna pozitiv. De atunci şi până de curând, când m-am mutat cu ai mei în altă casă, Rocky a fost stăpân pe curtea noastră şi, din când în când, şi a vecinilor care nu ridicaseră un gard suficient de înalt. Fiecare zi, o nouă groapă săpată în grădină, un nou tomberon răsturnat, o nouă pisică vânată şi neprinsă (a fost mereu domol, ce-i drept), o nouă sesiune de jogging de la un capăt la celălalt al curţii. Pe scurt, fiecare zi bogată în aventuri canine pe gustul său, din câte ne-am dat noi seama. Eh, problema e că libertatea asta a sa a fost un pic frânată când ne-am mutat, pentru că acum casa noastră este în aceeaşi curte cu a bunicii şi, ca să nu se intersecteze cu Puffy al bunicii, lui Rocky i-am construit pentru prima dată în viaţa sa fericită un ţarc, redefinind total geografia existenţei sale. Ar fi inutil să menţionez că această schimbare l-a întristat foarte tare. Dar, ca un individ pragmatic ce este, cred că, în sinea lui, s-a gândit că atâta timp cât toate celelalte privilegii ale sale sunt, în continuare, respectate, nu are sens să se consume prea tare. Aşa că îşi dozează tragedia şi expresia sa: când nu suntem lângă el, stă liniştit, doarme sau priveşte pe gard trecătorii, toate bune şi frumoase, cum ne apropiem, cum începe să miorlăie, să se pisicească, făcând de ruşine practic însuşi condiţia sa de câine demn, mai-mai rugându-ne să îl scoatem de acolo. Cum nu ne mai vede/miroase, cum îi trece.
Pe scurt, dacă are în prezenţa cui se văita, se vaită. Dacă nu, îşi vede de treabă. Ei, cam aşa e şi cu oamenii. Se complac în tristeţea lor, dacă găsesc pe cine să îi asculte şi, cum se spune mai pe româneşte, să le dea apă la moară. Dacă nu s-ar putea să fie nevoiţi să îşi privească în ochi monştrii şi să îi înfrunte.

Personal, am jucat de foarte multe ori, pentru un pic prea multe persoane, rolul mamei tuturor răniţilor, umărul pe care fiecare îşi putea spune of-ul, primind înapoi un gest empatic, un "Te înţeleg". Cu timpul, mi-am dat, însă, seama, că nu întotdeauna aceasta era metoda cea mai bună prin care le puteam fi de folos prietenilor şi că, uneori, tot ce obţineam era că mă încărcam psihic cu problemele altora. Că, odată ascultaţi şi întâmpinaţi pozitiv, se simţeau întrucâtva încurajaţi să creadă în adevărul dramelor lor, să le prelungească, să le hiperbolizeze şi, cel mai trist, să le accepte ca atare, cufundându-se în ele, în loc să caute sursa problemei şi să o rezolve, să bată problema ca pe un sac de box, să o atace pe toate fronturile şi cu toate armele., până o nimicesc. Şi-atunci, uneori, metoda "tough love" dă rezultate mai bune. Nu le mai dai răgaz să îşi plângă de milă şi îi forţezi fie să acţioneze imediat în direcţia schimbării dorite, fie să îşi concentreze energiile pe ceva mai constructiv. Evident, nici metoda asta nu e universal eficientă, dar poate ar trebui să ne gândim de două ori, înainte să ne încurajăm prietenii să îşi disece contemplativ propriile drame.