High Fidelity: Top 5 Motive pentru care merită văzut

De ce un top 5 în locul unei critici normale cu subiect şi predicat? Păi, pentru că aşa ne învaţă John Cusack să facem, personajul său fetişizând ierarhiile ca o formă alternativă de a îşi organiza gândirea. Ceea ce ne duce la primul loc în topul nostru:
1. John Cusack, jucând un rol în care pare să se simtă extrem de confortabil: un amestec parţial dubios, parţial captivant între interpretările din „Being John Malkovich” şi „Say Anything”.
    Personajul său, Rob este un Peter Pan contemporan, un adolescent de numai 30 şi ceva de ani, care refuză cu încăpăţânare să se maturizeze şi pe care nimic nu îl înspăimântă mai tare decât introspecţia. De fiecare dată când întrebări grave tulbură comoditatea existenţei sale, Rob caută răspunsurile în muzica pop transformată în cult, la prietenii săi sau la fostele iubite. Nimic nu îl bucură mai mult decât să găsească vinovaţii în altă parte decât în oglindă şi să nu fie nevoit să îşi asume responsabilitatea pentru propria nefericire.
     Rob e adesea insensibil, snob, are un comportament infantil şi pare complet lipsit de ambiţii, ceea ce face premizele pentru a crea un protagonist plăcut cvasi-inexistente. Totuşi, Cusack îi împrumută firesc personajului  ceva din farmecul său particular, iar dacă John Cusack e bun la ceva, e bun la a îşi crea o identitate aparte de tipul boy next door meets lonely, bohemian, too good for this time and place guy.
2. Muzica  Având în vedere că o parte semnificativă a acţiunii filmului se petrece în magazinul de discuri al protagonistului şi îi implică pe cei doi angajaţi ai săi, coloana sonoră a filmului iese în relief, incluzând o varietate de artişti precum 13th Floor Elevators, Goldie, The Beta Band, The Chemical Brothers, Aretha Franklin, The Velvet Underground, Queen, The Kinks, Bob Dylan, Elton, Stevie Wonder şi The Roots. În „High Fidelity”, muzica nu e doar un accesoriu al filmului, e un personaj în sine, cu care are o relaţie extrem de personală. Pentru el şi prietenii săi, muzica este limbajul firesc al existenţei, măsura după care se definesc şi îi definesc pe ceilalţi şi care marchează momentele semnificative ale vieţilor lor.
3. Distribuţia: Pentru că atât Jack Black, cât şi Todd Louiso sunt geniali în portretizările celor doi angajaţi ai magazinului de discuri. De fiecare dată când Black apare într-o scenă alături de Cusack, reuşeşte să îi fure acestuia din urmă lumina reflectoarelor, fiind magistral în interpretarea unui egomaniac snob, dar enciclopedic într-ale muzicii, care, în loc să vândă albume, preferă să emită judecăţi de valoare despre gusturile clienţilor. La antipodul lui, personajul interpretat de Louiso este un tip foarte timid, dulce, dar destul de bizar. Nici lui Catherine Zeta-Jones nu îi stă deloc rău în rolul uneia dintre fostele iubite ale lui Rob, construind o femme-fatale cu personalitatea învăluită în fum de ţigară şi replici îndrăzneţe, aparent inteligente, dar goale în esenţă.
4. Cartea lui Nick Hornby, transformată într-un scenariu de film pătrunzător, care se fereşte de reeditarea clişeelor de gen cinematografic şi propune soluţii imprevizibile problemelor pe care le creează.
5. Regia lui Stephen Frears, care l-a mai „condus” pe Cusack şi în „The Drifters”. Frears are un simţ al ritmului cinematografic excelent, cu ajutorul căruia depăşeşte bariera formulei naraţiunii subiective, la persoana a I-a, eliminarea căreia ar fi dus la pierderea unor sensuri (şi replici) esenţiale ale cărţii scrise de Nick Hornby.


Desigur că am putea face şi un top 5 al imperfecţiunilor filmului:
1.    Acţiunea nu se petrece în Londra, ca în carte, ci în Chicago.
2.    Monologurile lui Cusack ocupă o proporţie cam mare din întreaga durată a filmului.
3.    În plus, aceste intervenţii suferă de o oarecare redundanţă, deoarece ne pun de fiecare dată faţă în faţă cu un personaj care îşi plânge constant de milă.
4.    Scenariul stagnează undeva pe la jumătatea filmului, în loc să crească.
5.    Logica emoţională a poveştii scârţâie pe alocuri, iar cvasi-zapping-ul printre destinele personajelor ce marchează stilul regizoral face foarte dificilă relaţionarea spectatorului cu protagonistul, dezvoltarea empatiei pentru acesta.
     Totuşi, în ciuda acestor carenţe mai mult sau mai puţin evidente, la finalul filmului probabil că vei zâmbi sincer. Şi măcar pentru asta merită văzut.

Sky at Night

Uneori cred că John Bramwell nu ştie să cânte (sau să scrie muzică) decât cu ochii închişi. Desigur că nu e adevărat, dar e senzaţia pe care mi-o dă de fiecare dată când îl ascult. Cu ochii strâns închişi, e imun la ce se întâmplă în jur, e artistul autist, care nu vede cine îl ascultă, dacă le place sau nu, dacă reuşeşte să mişte ceva în ei. Nu vede, pentru că nu asta caută el. Nu vede, pentru că nu caută în afara lui, ci înăuntru.

De pe vremea când scria minialbumul "You, me and the alarm clock" (1990) şi până în zilele noastre, la al cincilea album cu trupa sa, I Am Kloot, "Sky at Night", Bramwell pare să fi căutat un singur lucru: să creeze muzică adevărată, o muzică prin care să se comunice, nu doar să comunice. Care să se vândă...sau nu: complet irelevant.

Ceea ce face muzica pe care o scrie Bramwell fascinantă este că nu seamănă cu nimic. I Am Kloot sună ca I Am Kloot...şi atât. Până şi cel mai recent album al lor (dichisit conştiincios de producătorul Guy Garvey, de la Elbow)  confirmă că nu sunt dispuşi să facă niciun compromis de la particularitatea acestui sound. Un sound crud, întunecat, uneori neşlefuit, uneori involuntar preţios, care capătă când accente psihedelice (ca în "Radiation"), când influenţe din jazzul anilor 50, dar care, la fiecare pas, jur că miroase a bere şi 100 de ţigarete. Pe "Sky at Night", Bramwell şi ai lui cântă despre mizerie, despre eşecuri romantice, despre singurătate, despre moarte şi prietenii ei, despre cei de la periferie şi destinele lor lipsite de glorie, dar nu uită ca, în acelaşi timp, să privească mereu spre un cer înstelat, pe care îşi proiectează luna: "a blind eye".

Nu ştiu dacă acest album le va aduce, în sfârşit, celor de la "I Am Kloot" audienţa largă pe care o merită de foarte mult timp. Poate că da, poate că nu. Unii oameni care se pricep mai bine decât mineprezic asta şi m-aş bucura să aibă dreptate. Ceea ce mă bucură este că, dacă s-ar întâmpla asta, ar fi nu pentru că I Am Kloot ar s-ar fi îndepărtat de la stilul propriu I Am Kloot, ci tocmai pentru că au continuat să creeze în aceste stil, menţinând şi accentuând acele elemente care îi fac, cel puţin la prima întâlnire, greu de digerat şi de plăcut.

resurrection attempt ;)

post blue

azi-noapte am fost la Noaptea Lungă a Filmelor Scurte, la Artexpo (mai multe despre eveniment pe futureshorts.ro). aş zice că, pentru mine, nu a fost atât o noapte lungă, cât plină de trăiri, concluzii, dar, mai ales, întrebări, toate mai mult sau mai puţin legate de filmele văzute, dar despre care nu am să vă vorbesc aici...de fapt, nu cred că o să vă vorbesc deloc.

în schimb, vroiam să vă fac cunoştinţă cu scurtmetrajul care a făcut ca noaptea asta "să merite": scurtmetrajul "Dix". nu o să vă plictisesc cu interpretarea mea a acestei pelicule, mai ales că nu poate fi vorba de interpretări corecte sau greşite aici, oamenii din spatele filmului înţelegând frumosul ca fiind cu atât mai frumos cu cât e mai puţin evident, cu cât ţi se oferă mai puţin pe tavă; pot doar să vă promit că acele 6 minute pe care vă cer să le alocaţi vizionării acestui film nu vor fi regretate.......şi dacă, totuşi, o să vi se pară că v-aţi pierdut timpul, sunteţi liberi să mă înjuraţi unde, când şi cum vreţi voi.

et voila : dix.

I will battle for the sun...

Aseară m-am reîntâlnit cu o prietenă veche. De când o ştiu, are grijă de mine, deşi nu i-am putut întoarce niciodată favoarea. Nu se poartă niciodată fals. Nu ştie să mintă, nici să rănească, nici să mă plictisească. Când nu mi-e bine, e singura care ştie ce să spună, fără să spună, ce să facă, fără să facă. Aseară m-am reîntâlnit cu Muzica. Cu Muzica pe care, în carne şi oase, nu o pot avea în faţă decât foarte, foarte rar şi cu ale cărei "amintiri", înregistrate pe suport audio, trebuie să mă mulţumesc în restul timpului. Mi-a reamintit ieri cât de plină e prezenţa ei autentică, cât e de vie atunci când se naşte aproape spontan, deşi, paradoxal, planificat, sub urechile tale.

Duminică noaptea a fost concertul Placebo, concert pe care îl aşteptasem de patru luni, de când mi-am luat biletul sau de câţiva ani, de când ratasem celălalt concert al lor de la noi sau dintotdeauna. Parcă dintotdeauna, cel puţin aşa mi s-a părut aseară. Iar, după ce s-a terminat, eram deja cuprinsă de nostalgia a ceva atât de frumos că nu se poate nici comunica, nici repeta. Ce s-a întâmplat între aceste două momente: de aşteptare şi de dor? Păi, băieţii au făcut ce ştiu ei mai bine: ne-au dat muzică şi ni s-au dat în cel mai egoist mod cu putinţă, rămânând, totuşi, atât de singuri în arta lor, deschişi şi închişi în faţa noastră, într-un fel pe care nu vi-l pot explica. Trebuia să fiţi acolo ca să înţelegeţi. Egoist am trăit şi eu concertul....cred că nu poţi simţi decât egoist muzica bună, într-o relaţie intimă cu ea, într-un punct din care simţi că doar tu o asculţi aşa cum ar vrea să fie ascultată, din care te recunoşti pe tine în fiecare notă, în fiecare linie, în fiecare acord. Aşa am simţit eu concertul ăsta, cu toate simţurile, cu toată energia şi încă un pic consumată anticipat, cu toate emoţiile.....aseară am ascultat Placebo cu urechile, dar şi cu inima, cu picioarele, cu mâinile, cu fiecare deget, cu palmele înroşite de la atâta aplaudat, cu retinele, cu corzile vocale distruse de atâta cântat o dată cu Brian, cu retinele, genele, chiar şi cu părul şi cu unghiile ....


La toată experienţa asta obraznic de întreagă şi de frumoasă a contribuit semnificativ şi o mică victorie personală: am reuşit să fug de la B în primele rânduri de la A, după ce am fost fugărită, chiar înainte de începerea concertului, de un paznic burtos şi cam nervos. Aşa că, suficient de fraudolos încât să fiu mândră de asta, am fost mult mai aproape de cei care făceau, construiau, închegau pe loc muzica pentru mine.....şi pentru restul oamenilor din public, poate;)

a little loaded, she was stealing another breath....

simt nevoia să scriu despre Plastilina lui Afrim....sigur că au trecut deja câţiva ani de când am văzut prima dată piesa şi sigur că nu, nu am revăzut-o zilele astea. Numai că mi-e dor de ea.


mi-e dor de ea, pentru că e povestea mea. pentru că Max sunt eu. nu, nu în sensul ăla panteist, în care Iona sunt eu, Iona eşti tu, Iona suntem cu toţii. Max sunt eu, la modul individual...nu mă interesează ce relaţie aveţi sau nu aveţi voi cu personajul lui Afrim....eu sunt fraierul fără destin, numai că în loc de figurine din plastilină, eu făceam şi fac figurine din creioane, hârtie şi cuvinte.


îmi dau seama că toţi cei care aţi văzut Plastilina ori îmi plângeţi de milă, ori vă întrebaţi în ce depresie self-indulgent am căzut de mă compar cu el. pentru cei care nu au văzut încă piesa, râmân, paradoxal, normală (mă rog, pe cât de normală aş putea părea eu).

nu cred că ar trebui să îmi plângeţi de milă; dacă o faceţi, înseamnă că nu realizaţi cât de norocos era Max în inocenţa lui, trăind mereu surd la abjecţia celor din jur, închizându-se în figurinele sale din Plastilină, mereu copil, mereu singur........mereu gata să creadă în copilăria lui, deşi nimic din jurul lui nu îi dădea motive să o facă.

toată lumea îl crede pe Max un personaj slab, pentru mine e însă unul dintre cele mai puternice personaje din arta cu care am luat contact până acum, pentru că rămâne, până în ultima clipă, egal cu sine, consecvent naivităţii sale pline de dor de viaţă. max pune preţ pe viaţă - pe viaţa pe care şi-o modelează singur prin imaginaţie, aşa cum modelează plastilina - chiar dacă viaţa nu i-a fost un tovarăş de joacă pe măsură.

aşa că nu, chiar nu aveţi de ce să îmi plângeţi de milă. dacă sunt Max, sunt Max în momentele mele bune, optimiste, nu în cele de renunţare :)

*
dincolo de ce înseamnă, pentru mine, Max, introspecţie care pe majoritatea o să vă lase reci, vroiam să vă invit să descoperiţi ce înseamnă Plastilina pentru voi.....cu prima ocazie, mergeţi să vedeţi piesa...şi pentru o cronică mai puţin interiorizată, intraţi aici.

sunteţi, ca de obicei, liberi să aruncaţi cu roşii virtuale, mai ales dacă vi se pare că perspectiva mea asupra piesei o lezează cumva pe a voastră.

Miercuri ai PR Fest la PR Tea

Şi dacă nu or să mai vină artiştii invitaţi? Şi dacă nu o să facem rost la timp de locaţie? Dacă nu se vor înscrie destui voluntari? Dacă se vor înscrie mulţi, dar nu vom putea conta pe toţi? Şi dacă apar costuri neprevăzute? Dacă vom avea invitaţi cu pretenţii exagerate şi gusturi imprevizibile? Dacă vor întârzia zborurile invitaţilor care sosesc din străinătate? Dacă preţul biletelor o să li se pară prea mare? Dacă ne lasă baltă sponsorii în ultima clipă? Şi dacă punem totul la punct,până la ultimul detaliu, dar nu vor veni destui oameni?

Ştim că te-ai gândit, nu o dată, ce întrebări nu îi lasă să doarmă noaptea pe organizatorii Stufstock? Sau ai NexT? Sau ai Festivalului Naţional de Teatru? Şi, cu siguranţă, ai vrea să afli şi ce răspunsuri practice, creative sau doar urgente au trebuit să dea. Noi am vrut să îţi dăm ocazia să afli chiar de la experţi ce presupune organizarea unui eveniment cultural de mare amploare, cum se realizează coordonarea tuturor oamenilor şi rotiţelor implicate în poveste, sincronizarea tuturor acţiunilor, cum se împart timpul şi banii, astfel încât să ajungă pentru toţi şi pentru toate şi, mai ales, cum se promovează, apoi, potenţialul rod al acestor eforturi, pentru a îi câştiga un public care să îl merite.

Dacă vrei să afli ce intervenţie divină asigură succesul acestor evenimente, te aşteptăm miercuri, 27 mai 2009, ora 19.00, la ceainăria Cărtureşti, să adresezi întrebările tale invitaţilor noştri:

Aura Corbeanu, Directorul Executiv Festivalul National de Teatru.

Yvonne Irimescu, Coordonator de Proiect al Festivalului Internaţional de Scurt şi Mediu Metraj NexT

Teo Zabava, Director PR Stufstock

Anca Romanescu, PR Consultant Stufstock

Adresa de înscriere este deja celebra prtea_inscrieri@yahoo.com.