marți, 5 aprilie 2011
vineri, 4 februarie 2011
Scrisoare pentru tine, expediată la toate adresele greşite
Nu vei citi niciodată rândurile astea şi, totuşi, ţi le scriu ŢIE. Cu aceeaşi încăpăţânare cu care am aşteptat un semn de la tine, deşi ştiam că nu o să vină. Cu aceeaşi încăpăţânare cu care te trăgeam de mână în lumea mea, deşi ştiam că nu o să încapi.
Nu ţi-aş putea reproşa niciodată nimic. Nu ai rupt niciun contract încheiat din priviri. Nu ai făcut nicio promisiune. Nu te-ai legat niciodată de nimic, nu îţi stă în fire. Tu nu eşti construit aşa, tu ai paşii uşori şi muşchii relaxaţi.Fluieri şi cânţi şi uiţi imediat. Tu nu te încrunţi, nu ceri de la oameni mai mult decât îţi pot da. Nu pretinzi, nu acuzi, iei lucrurile aşa cum vin, fără să ceri prea multe explicaţii. Uneori te miri cu ochii mari, ca un copil, alteori râzi sarcastic, dar fără răutate.
Lângă tine, nimeni nu se putea simţi vinovat, nu le dădeai voie. Şi totuşi, eu am făcut-o de atâtea ori...ca într-un film prost, în care oamenii se măsoară după idealuri demodate şi se autoflagelează pentru că nu le ating. Tu nu ai jucat niciodată în filmul ăsta.Tu nu te-ai luptat niciodată cu morile de vânt, mi le-ai lăsat mie. Tu ştii că şi ele au rostul lor pe lume, le laşi să fie, eu mă războiesc cu ele în fiecare zi, lupta asta mă ţine în viaţă. Şi aşa trece timpul între două amintiri cu tine. Uneori trec luni bune. Alteori secunde. De fapt, cred că noi am fost cea mai mare moară de vânt cu care am luptat vreodată. Nu am câştigat, dar asta nu m-a oprit.
Cel mai mult mi-e dor de clipele în care tăceam. Jumătate treji, jumătate adormiţi. Jumătate acolo, jumătate decupaţi de peisaj. Două holograme fără hartă, rătăcind printre oameni. Mi-ar fi plăcut să te cunosc pe când eram copil, ţi-aş fi scris versuri, m-aş fi pierdut în retorică, aş fi făcut gesturi mari, m-aş fi agăţat mai strâns de o întâmplare fericită. Dar, când ne-am cunoscut, era prea târziu pentru poezie. Tăcerile noastre i-au ţinut locul.
Îţi scriu o scrisoare pentru care nu o să cumpăr niciun plic. O scrisoare care nu va ajunge niciodată la tine, dar pe care o expediez întregii lumi.Ia-o ca pe un gest de purificare, ţi-am mai spus eu, scrisul curăţă tot, aşa cum timpul vindecă tot. Cam în aceeaşi măsură...niciunul nu e infailibil.
Nu ţi-aş putea reproşa niciodată nimic. Nu ai rupt niciun contract încheiat din priviri. Nu ai făcut nicio promisiune. Nu te-ai legat niciodată de nimic, nu îţi stă în fire. Tu nu eşti construit aşa, tu ai paşii uşori şi muşchii relaxaţi.Fluieri şi cânţi şi uiţi imediat. Tu nu te încrunţi, nu ceri de la oameni mai mult decât îţi pot da. Nu pretinzi, nu acuzi, iei lucrurile aşa cum vin, fără să ceri prea multe explicaţii. Uneori te miri cu ochii mari, ca un copil, alteori râzi sarcastic, dar fără răutate.
Lângă tine, nimeni nu se putea simţi vinovat, nu le dădeai voie. Şi totuşi, eu am făcut-o de atâtea ori...ca într-un film prost, în care oamenii se măsoară după idealuri demodate şi se autoflagelează pentru că nu le ating. Tu nu ai jucat niciodată în filmul ăsta.Tu nu te-ai luptat niciodată cu morile de vânt, mi le-ai lăsat mie. Tu ştii că şi ele au rostul lor pe lume, le laşi să fie, eu mă războiesc cu ele în fiecare zi, lupta asta mă ţine în viaţă. Şi aşa trece timpul între două amintiri cu tine. Uneori trec luni bune. Alteori secunde. De fapt, cred că noi am fost cea mai mare moară de vânt cu care am luptat vreodată. Nu am câştigat, dar asta nu m-a oprit.
Cel mai mult mi-e dor de clipele în care tăceam. Jumătate treji, jumătate adormiţi. Jumătate acolo, jumătate decupaţi de peisaj. Două holograme fără hartă, rătăcind printre oameni. Mi-ar fi plăcut să te cunosc pe când eram copil, ţi-aş fi scris versuri, m-aş fi pierdut în retorică, aş fi făcut gesturi mari, m-aş fi agăţat mai strâns de o întâmplare fericită. Dar, când ne-am cunoscut, era prea târziu pentru poezie. Tăcerile noastre i-au ţinut locul.
Îţi scriu o scrisoare pentru care nu o să cumpăr niciun plic. O scrisoare care nu va ajunge niciodată la tine, dar pe care o expediez întregii lumi.Ia-o ca pe un gest de purificare, ţi-am mai spus eu, scrisul curăţă tot, aşa cum timpul vindecă tot. Cam în aceeaşi măsură...niciunul nu e infailibil.
luni, 31 ianuarie 2011
Nuovo Mondo
Sunt destinaţii care obsedează, care nasc coşmaruri, destinaţii până la care ai înota cu riscul înecului. Sunt călătorii pe care trebuie să le faci, pentru că altfel nu te-ai simţi niciodată întreg. Sunt mări care despart două lumi, două istorii, două continente. Aceleaşi nedreptăţi, însă, contaminează ambele maluri. Învingătorii de pe un ţărm vor învinge şi pe celălalt, învinşii pierd şi aici, şi dincolo. "Nuovo Mondo" vorbeşte tocmai despre aceste călătorii care te duc "dincolo", dar nu te duc, de fapt, nicăieri.
"Nuovo Mondo" reconstituie experienţa imigrării din perspectiva emigranţilor italieni, care au părăsit, în număr mare, Europa sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX vrăjiţi de promisiunea visului american. În "Nuovo Mondo", ca şi în basme, eroii părăsesc lumea veche, cunoscută pentru a se aventura către lumea nouă, necunoscută, de care se leagă cele mai pure şi copilăreşti fantezii.Un risc fără nicio garanţie de succes, un pariu pe care imigranţii lui Crialese şi-l asumă hipnotizaţi de potenţialul câştig.
Salvatore şi familia lui pleacă spre America dintr-un sat pustiu din Sicilia. Vin dintr-un neam care lucrează acelaşi pământ de generaţii întregi, fiind una cu natura şi înconjuraţi de prezenţele spirituale ale celor de dincolo. Seaca monotonie a vieţii lor cotidiene e întreruptă de fabule despre Lumea Nouă, acolo unde banii cresc în copaci şi morcovii sunt gigantici. Ca să plece în America, Salvatore şi ai lui trebuie să vândă absolut tot ce aveau: pământul, casa, animalele. Ca să devină cetăţeni ai Noii Lumi, ei trebuie să moară un pic şi să se renască, rupându-se de obiceiuri învechite şi de superstiţiile locurilor natale. Trebuie să aibă corpuri puternice, minţi sănătoase, să înveţe să se supună şi să promită loialitate, dacă vor să treacă prin Poarta de Aur.
La fel ca în basme, trec prin toate probele cu ajutorul unui personaj misterios, femeia britanică pe care o întâlnesc la bordul navei cu care vor călători spre Statele Unite. La finalul metamorfozei de patru săptămâni, pe eroii noştri îi aşteaptă proba finală.
Perioada de carantină de pe Ellis Island e una dintre cele mai înfiorătoare reconstituiri ale unor momente istorice la care mi-a fost dat să asist. Nu, nu e vorba de nici un măcel, ci de un stadiu mai rafinat al cruzimii umane. Pe Ellis Island oamenii sunt măsuraţi: fizic, intelectual, psihic. Pe Ellis Island, patul lui Procust decide cine rămâne şi cine pleacă.În Lumea Nouă, nu e loc pentru surdomuţi sau pentru oameni bătrâni sau pentru retardaţi mintal. Nici femeile singure nu au şanse mari de izbândă, dacă nu cumva le aşteaptă acolo vreun american dornic să le facă gospodine serioase. Altfel, s-ar putea oricând transforma în prostituate, nu-i aşa?
Pe Ellis Island, oamenii sunt numerotaţi precum animalele. Deparazitaţi precum animalele. Dresaţi precum animalele. Triaţi precum animalele. La valorile spaţiului american probabil că nu vor ajunge decât după, şi dacă, trec de Ellis Island. Pentru că, aici, în locul copacilor cu bani, imigranţii vor găsi arbuşti cu ghimpi care zgârie urât demnitatea umană. Aici, basmul ia o întorsătură neplăcută, nu se aşază toate la locul lor, probele nu îi aduc eroului tărâmul magic mult visat, familiile nu trăiesc fericite până la adânci bătrâneţi.
Pe cât de profund legată de istoria imigranţilor italieni este povestea, pe atât de bogat liric este stilul, fără să conţină, însă, urme de sentimentalitate sau discursuri emoţionante. De la viziuni suprarealiste (vezi scena în care Salvatore înoată în râul de lapte)la realităţi serbede, Crialese construieşte imagini de un realism magic, ce stimulează vizual spectatorul. Fără să se rupă de adevărul experienţei pe care o reconstituie, Crialese nu se fereşte de contraste, ci se joacă inteligent cu echilibrul poveştii. Niciodată nu îşi lasă personajele să alunece prea mult către o extremă. Le menţine vii, calde şi la jumătatea distanţei dintre eroi şi antieroi. Crede în aspiraţiile lor, dar le priveşte cu cinism, în acelaşi timp. Cu obiectivul camerei le mângâie chipurile şi le dă o palmă în secunda următoare.
Sunt destinaţii care obsedează şi uneori te îneci după ce ai ajuns la ele înotând. Sunt călătorii pe care trebuie să le faci pentru a te simţi întreg, dar ce te faci, dacă la capătul lor, te simţi mai gol decât niciodată?
"Nuovo Mondo" reconstituie experienţa imigrării din perspectiva emigranţilor italieni, care au părăsit, în număr mare, Europa sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX vrăjiţi de promisiunea visului american. În "Nuovo Mondo", ca şi în basme, eroii părăsesc lumea veche, cunoscută pentru a se aventura către lumea nouă, necunoscută, de care se leagă cele mai pure şi copilăreşti fantezii.Un risc fără nicio garanţie de succes, un pariu pe care imigranţii lui Crialese şi-l asumă hipnotizaţi de potenţialul câştig.
Salvatore şi familia lui pleacă spre America dintr-un sat pustiu din Sicilia. Vin dintr-un neam care lucrează acelaşi pământ de generaţii întregi, fiind una cu natura şi înconjuraţi de prezenţele spirituale ale celor de dincolo. Seaca monotonie a vieţii lor cotidiene e întreruptă de fabule despre Lumea Nouă, acolo unde banii cresc în copaci şi morcovii sunt gigantici. Ca să plece în America, Salvatore şi ai lui trebuie să vândă absolut tot ce aveau: pământul, casa, animalele. Ca să devină cetăţeni ai Noii Lumi, ei trebuie să moară un pic şi să se renască, rupându-se de obiceiuri învechite şi de superstiţiile locurilor natale. Trebuie să aibă corpuri puternice, minţi sănătoase, să înveţe să se supună şi să promită loialitate, dacă vor să treacă prin Poarta de Aur.
La fel ca în basme, trec prin toate probele cu ajutorul unui personaj misterios, femeia britanică pe care o întâlnesc la bordul navei cu care vor călători spre Statele Unite. La finalul metamorfozei de patru săptămâni, pe eroii noştri îi aşteaptă proba finală.
Perioada de carantină de pe Ellis Island e una dintre cele mai înfiorătoare reconstituiri ale unor momente istorice la care mi-a fost dat să asist. Nu, nu e vorba de nici un măcel, ci de un stadiu mai rafinat al cruzimii umane. Pe Ellis Island oamenii sunt măsuraţi: fizic, intelectual, psihic. Pe Ellis Island, patul lui Procust decide cine rămâne şi cine pleacă.În Lumea Nouă, nu e loc pentru surdomuţi sau pentru oameni bătrâni sau pentru retardaţi mintal. Nici femeile singure nu au şanse mari de izbândă, dacă nu cumva le aşteaptă acolo vreun american dornic să le facă gospodine serioase. Altfel, s-ar putea oricând transforma în prostituate, nu-i aşa?
Pe Ellis Island, oamenii sunt numerotaţi precum animalele. Deparazitaţi precum animalele. Dresaţi precum animalele. Triaţi precum animalele. La valorile spaţiului american probabil că nu vor ajunge decât după, şi dacă, trec de Ellis Island. Pentru că, aici, în locul copacilor cu bani, imigranţii vor găsi arbuşti cu ghimpi care zgârie urât demnitatea umană. Aici, basmul ia o întorsătură neplăcută, nu se aşază toate la locul lor, probele nu îi aduc eroului tărâmul magic mult visat, familiile nu trăiesc fericite până la adânci bătrâneţi.
Pe cât de profund legată de istoria imigranţilor italieni este povestea, pe atât de bogat liric este stilul, fără să conţină, însă, urme de sentimentalitate sau discursuri emoţionante. De la viziuni suprarealiste (vezi scena în care Salvatore înoată în râul de lapte)la realităţi serbede, Crialese construieşte imagini de un realism magic, ce stimulează vizual spectatorul. Fără să se rupă de adevărul experienţei pe care o reconstituie, Crialese nu se fereşte de contraste, ci se joacă inteligent cu echilibrul poveştii. Niciodată nu îşi lasă personajele să alunece prea mult către o extremă. Le menţine vii, calde şi la jumătatea distanţei dintre eroi şi antieroi. Crede în aspiraţiile lor, dar le priveşte cu cinism, în acelaşi timp. Cu obiectivul camerei le mângâie chipurile şi le dă o palmă în secunda următoare.
Sunt destinaţii care obsedează şi uneori te îneci după ce ai ajuns la ele înotând. Sunt călătorii pe care trebuie să le faci pentru a te simţi întreg, dar ce te faci, dacă la capătul lor, te simţi mai gol decât niciodată?
duminică, 30 ianuarie 2011
Craiul şi crăiasa gheţii
Dacă o să am vreodată copii, o să am grijă ca, mai întâi, să le pun în picioare patine. Pantofii îi lăsăm pentru mai târziu.
Cei doi ruşi au luat locul II la proba de dans la campionatul european care tocmai s-a încheiat. Sunt mici şi frumoşi şi au tot timpul din lume să ia aurul altădată. La cum alunecă deja pe gheaţă, aparent fără efort, poate doar cu mici ezitări care nu le fură nimic din graţie, cred că au toate şansele să îi facă mândri pe ruşi la viitoarele competiţii. Şi să mai producă, accidental, astfel de momente curate, rupte parcă dintr-un film alb-negru cu femei frumoase şi bărbaţi dintr-o bucată.Eu aştept, în continuare, aceste întâmplări fericite, pentru că îmi aduc aminte de o altfel de copilărie, populată de crai şi crăiese ale gheţii...
Pe Tatiana şi Roman i-am adorat cu cea mai cruntă invidie din lume. Ani la rândul..
...dar Marina şi Gwendal vor rămâne cei care mi-au făcut cunoştinţă cu lumea în care poveştile se spun pe gheaţă, fără cuvinte:
Cei doi ruşi au luat locul II la proba de dans la campionatul european care tocmai s-a încheiat. Sunt mici şi frumoşi şi au tot timpul din lume să ia aurul altădată. La cum alunecă deja pe gheaţă, aparent fără efort, poate doar cu mici ezitări care nu le fură nimic din graţie, cred că au toate şansele să îi facă mândri pe ruşi la viitoarele competiţii. Şi să mai producă, accidental, astfel de momente curate, rupte parcă dintr-un film alb-negru cu femei frumoase şi bărbaţi dintr-o bucată.Eu aştept, în continuare, aceste întâmplări fericite, pentru că îmi aduc aminte de o altfel de copilărie, populată de crai şi crăiese ale gheţii...
Pe Tatiana şi Roman i-am adorat cu cea mai cruntă invidie din lume. Ani la rândul..
...dar Marina şi Gwendal vor rămâne cei care mi-au făcut cunoştinţă cu lumea în care poveştile se spun pe gheaţă, fără cuvinte:
sâmbătă, 29 ianuarie 2011
Despre blogging, de o fată care scrie scrisori
Nu am nevoie de un blog. Ceea ce se vede cu ochiul liber din frecvenţa aproape ruşinoasă cu care postez câte ceva pe aici. CHIAR nu am nevoie de un blog: nu vreau să mă votaţi la viitoarele alegeri, nu am nimic de vânzare (cu atât mai puţin pe mine), nu sunt un om super prea-ocupat mereu pre-ocupat să arate întregii lumi cât de pre-ocupat şi prea-ocupat este. Nu ştiu să spun vorbe mici cu cuvinte mari, ca să vă demonstrez cât de deşteaptă sunt. Încerc să îmi măsor cuvintele înainte să le trimit în lume. Nici să nu mă pricep să scriu pilde profunde despre cafeaua pe care am vărsat-o pe mine sau autobuzul care s-a lăsat aşteptat.
Nu voi avea nicicând un trafic de invidiat, nu o să fac bani din blog, nu o să particip la vreo conferinţă cu şi despre bloggeri şi ...nici nu aş putea să spun că îmi pare rău că nu fac toate astea.
Şi totuşi, am încă un cont de Blogger şi un colţişor de lume virtuală unde mai lipesc câte ceva când îmi amintesc că există. Nu trec însă de pragul a câteva postări pe an, cât să supravieţuiască anemic micuţul. De ce îl menţin conectat la aparate, în loc să tai firul? Habar nu am.
Când am început să scriu aici, veneam într-un mediu străin şi ostil după ce fusesem îndoctrinată pe la mai toate conferinţele despre comunicare/PR la care participasem. Dacă nu ai blog, nu exişti, ne-a ameninţat cândva Bobby Voicu. Pentru câteva secunde, m-am simţit aproape vinovată. Probabil că din firimiturile acelea de vină ale studentei naive s-a născut şi se hrăneşte, în continuare, blogul pe care îl citiţi acum. O ciornă de blog, mai degrabă, pe care am mâzgâlit până astăzi câteva exerciţii de stil şi nişte oglinzi întoarse către mine.
Ştiu şi înţeleg toate motivaţiile raţionale, care ar fi trebuit să mă determine să îmi fac blog şi să scriu cât mai des pe el. Numai că, în cazul meu, aş spune că mai degrabă a funcţionat vina. Vina de a nu fi tocmai compatibilă cu profilul viitorului specialist în PR. O nepotrivire pe care timpul a confirmat-o nu doar o dată. Nu sunt prototipul. Ba mai rău, câteodată cred că am greşit epoca şi trebuia să mă fi născut în alt timp. Cu toate orele pe care le petrec online, şi credeţi-mă că sunt multe, simt că fac parte, de fapt, din generaţia oamenilor care trimiteau scrisori şi se aşteptau ca acestea să fie citite doar de destinatar.Şi cred că aici vroiam să ajung. Nu cred în mesajele în sticlă aruncate în mare. De cele mai multe ori, nu ajung la cine trebuie. Cred în cărţile scrise pentru doar anumiţi cititori.
Multă vreme am crezut că îmi trebuie un blog ca să exersez pentru când voi fi un scriitor în toată regula. Numai că scriu deja pentru o revistă, o televiziune şi un site şi nu mă pot plânge de libertatea imensă pe care o am în toate cele trei locuri. Aşa că din nou blogul mi se arată nenecesar.
Cât despre ideea de a ţine un "jurnal public", zău că nu am trecut niciodată de absurditatea oximoronului.
Şi atunci pare paradoxal să mă chinui din două în două luni să re-animez un organism în care nu prea cred. Cu atât mai mult cu cât nu am încăpăţânarea sau răbdarea să îmi duc eforturile până la capăt. E ca şi cum după resuscitare, l-aş lăsa să atârne de un fir de viaţă.
Poate că, dacă mai trec din când în când pe aici,e ca să am mereu o supapă. Ca să îmi rămână mereu acest spaţiu de exprimare. Pentru zilele când voi avea ceva de strigat şi nu va fi cineva lângă mine să mă audă. Pentru când mi se va închide vreo uşă pe neaşteptate şi voi vrea să îmi deschid singură o fereastră către voi. Până atunci, mi-e teamă că, pe plan personal, scrisorile, iar pe plan profesional, ştirile şi reportajele vor avea prioritate. Poate sunt doar de modă veche.
Nu voi avea nicicând un trafic de invidiat, nu o să fac bani din blog, nu o să particip la vreo conferinţă cu şi despre bloggeri şi ...nici nu aş putea să spun că îmi pare rău că nu fac toate astea.
Şi totuşi, am încă un cont de Blogger şi un colţişor de lume virtuală unde mai lipesc câte ceva când îmi amintesc că există. Nu trec însă de pragul a câteva postări pe an, cât să supravieţuiască anemic micuţul. De ce îl menţin conectat la aparate, în loc să tai firul? Habar nu am.
Când am început să scriu aici, veneam într-un mediu străin şi ostil după ce fusesem îndoctrinată pe la mai toate conferinţele despre comunicare/PR la care participasem. Dacă nu ai blog, nu exişti, ne-a ameninţat cândva Bobby Voicu. Pentru câteva secunde, m-am simţit aproape vinovată. Probabil că din firimiturile acelea de vină ale studentei naive s-a născut şi se hrăneşte, în continuare, blogul pe care îl citiţi acum. O ciornă de blog, mai degrabă, pe care am mâzgâlit până astăzi câteva exerciţii de stil şi nişte oglinzi întoarse către mine.
Ştiu şi înţeleg toate motivaţiile raţionale, care ar fi trebuit să mă determine să îmi fac blog şi să scriu cât mai des pe el. Numai că, în cazul meu, aş spune că mai degrabă a funcţionat vina. Vina de a nu fi tocmai compatibilă cu profilul viitorului specialist în PR. O nepotrivire pe care timpul a confirmat-o nu doar o dată. Nu sunt prototipul. Ba mai rău, câteodată cred că am greşit epoca şi trebuia să mă fi născut în alt timp. Cu toate orele pe care le petrec online, şi credeţi-mă că sunt multe, simt că fac parte, de fapt, din generaţia oamenilor care trimiteau scrisori şi se aşteptau ca acestea să fie citite doar de destinatar.Şi cred că aici vroiam să ajung. Nu cred în mesajele în sticlă aruncate în mare. De cele mai multe ori, nu ajung la cine trebuie. Cred în cărţile scrise pentru doar anumiţi cititori.
Multă vreme am crezut că îmi trebuie un blog ca să exersez pentru când voi fi un scriitor în toată regula. Numai că scriu deja pentru o revistă, o televiziune şi un site şi nu mă pot plânge de libertatea imensă pe care o am în toate cele trei locuri. Aşa că din nou blogul mi se arată nenecesar.
Cât despre ideea de a ţine un "jurnal public", zău că nu am trecut niciodată de absurditatea oximoronului.
Şi atunci pare paradoxal să mă chinui din două în două luni să re-animez un organism în care nu prea cred. Cu atât mai mult cu cât nu am încăpăţânarea sau răbdarea să îmi duc eforturile până la capăt. E ca şi cum după resuscitare, l-aş lăsa să atârne de un fir de viaţă.
Poate că, dacă mai trec din când în când pe aici,e ca să am mereu o supapă. Ca să îmi rămână mereu acest spaţiu de exprimare. Pentru zilele când voi avea ceva de strigat şi nu va fi cineva lângă mine să mă audă. Pentru când mi se va închide vreo uşă pe neaşteptate şi voi vrea să îmi deschid singură o fereastră către voi. Până atunci, mi-e teamă că, pe plan personal, scrisorile, iar pe plan profesional, ştirile şi reportajele vor avea prioritate. Poate sunt doar de modă veche.
marți, 7 decembrie 2010
About little brown haired girls...
Frankie Rose e, prin definiţie, ocupată. Şi neastâmpărată. Cam aşa, a ajuns să pună bazele unei întregi reţele de trupe prin Brooklyn şi California. La tobe în Crystal Stilts şi The Dum Dum Girls, la bas în Vivian Girls, Frankie Rose pare fascinată de sunetele dezordonate şi de muzica americană de odinioară. Din această dragoste nemărginită s-a născut şi proiectul Frankie Rose and the Outs, creaţia sa cea mai intoxicată chimic şi experimentul său cel mai neliniştit de până astăzi.
La început, albumul sună a ceva ce ar fi înregistrat Breeders, poate prin 1970. Pe Hollow Life, armoniile sună exact ca un cover în reverb al surorilor Deal, cu linii vocale şerpuite melancolic. Clopoţele de sanie accentuază atmosfera retro, pe care influenţele grunge se suprapun stilului de trupă de fete.
Sigur că muzica de azi se împrumută des la cea din trecut, dar nimeni nu trage cu ochiul la înaintaşi mai bine ca Frankie Rose, care citează momente şi trupe cu furia unui creator de colaje, care taie, înainte să lipească. Rezultatul nu e un album care să îşi poarte influenţele cu mândrie, ci un album care îşi poartă influenţele ca pe bijuterii preţioase asortate unei rochii de cocktail.
Primele acorduri de chitară de pe Candy îţi vor aminti imediat de Stooges, pe când armoniile de pe refren zboară, în mod bizar, către The Zombies. E schizofrenic, dezorientant şi greu de identificat pe o hartă estetică. Dacă vrei să asculţi ceva de care să te poţi ataşa uşor, un album din care să fredonezi pasaje, de care să te îndrăgosteşti în timp ce cântecele alunecă firesc dintr-unul într-altul, acest album nu este pentru tine şi mai ai de căutat prin rafturile magazinelor de muzică. Dacă vrei un album care să se joace cu istoria muzicii americane, care îşi dinamitează influenţele şi le lipeşte la loc într-un colaj psihedelic de bucăţi pop, ai nevoie de cele 1000 de momente fantastice de pe Frankie Rose and the Outs. Meritul lui Frankie e că are curajul de a crea un astfel de album, care ia mizeria şi strălucirea şi face cu el un amestec delicios. În timp ce balada de chitară surf a lui Memo urcă într-un crescendo aproape scandat, Frankie ia sunetele “moarte” de la Velvet Underground, le aduce în prezent şi le face să sune şi mai stinse: cântă şi mai încet, trage şi mai mult de momente şi pare să se străduiască şi mai puţin.
Must Be Nice şi Don’t Tread sunt cele mai încărcate piese de pe album, cu refrenuri corale ample şi cu riff-uri lor rockabilly, care te poartă cu gândul spre The Cramps. Sunt cântece care ar fi putut servi drept coloană sonoră pentru filmele de exploatare de odinioară.
În ciuda atmosferei retro a albumului, reuşeşte Frankie Rose să reflecte tot ce e actual în muzică? E clar că vrea totul acum şi se pare că are totul la îndemână. Deci, se plimbă aiurea printre stiluri într-un fel cinic sau cu pasiune sinceră? Avem de-a face cu un spirit neliniştit sau cu o serie pur intelectuală de afaceri muzicale? Oricum ar fi, Frankie Rose and The Outs îşi permite să facă aşa cum doreşte. Dacă Lady Gaga se prezintă ca un accident de maşină glorios graţie spectaculoaselor sale costume, Frankie şi-a câştigat, la rândul ei, dreptul de-a trece cu repeziciune prin trupe şi stiluri. Pentru că, pe măsură ce mestecă muzică şi o scuipă apoi, reuşeşte să dea naştere unei dezordini superbe.
luni, 15 noiembrie 2010
A good year. Ciornă.
Cam asta ar fi concluzia la care ajung acum, uitându-mă înapoi. Acum un an, pe vremea asta, copilul speriat care plecase din România cu lacrimi în ochi se obişnuise, în sfârşit, să locuiască într-o ţară în care, sincer, o dureau mâinile de câtă neamţă "vorbea".
Într-un noiembrie iremediabil pierdut, dădeam de băut unor prieteni împrumutaţi şi amici surogat şi mi se spunea pentru prima dată La mulţi ani! altfel decât româneşte, cu strângeri de mână în loc de îmbrăţişări şi era ciudat. Ciudat, dar nu rău. Era începutul unor prietenii frumoase, de fapt.Au trecut, aproape fără să-mi dau seama, 365 de zile. În care totul s-a schimbat. De mai multe ori. Unele schimbări au fost atât de mari, încât nu mă mai recunoşteam pe mine în persoana care devenisem. Altele au fost mărunte, înghiţite de un timp mai degrabă nerăbdător. Pe toate vreau de mult să le notez undeva, ca sa le îngheţ. Cam asta încerc să fac acum. Pur matematic. Un bilanţ al trăirilor, aventurilor, oamenilor şi emoţiilor care au făcut din anul ăsta unul dintre cei mai frumoşi ani.Într-o ordine total random, anul acesta a fost anul in care:
- am locuit câteva luni într-o altă ţară, mai exact, în Nemţia, ţara berii, ninsorii şi a omuleţilor reci pe dinafară şi calzi pe dinăuntru;
-mi-am făcut prieteni din Spania, Germania, Portugalia, Mexic şi Argentina, deci am vorbit muuuultă spaniolă
-m-am angajat pentru prima dată. pe bani şi pe o perioadă nedeterminată. a bit scary, right? si da, cineva chiar ma plateste sa fac stiri :D
-m-am plimbat prin Spania şi Viena
-m-am îndrăgostit de Berlin mai tare decât de orice fiinţă de pe lume
-m-au publicat oamenii drăguţi de la The One, dar şi prietenii de la Liternet.ro
-am zburat pentru prima dată cu avionul, rezultă visul copilăriei bifat;)
-am lucrat într-o cafenea şi a fost al naibii de frumos!
- m-am auzit la radio, vorbindu-le în engleză nemţilor despre muzică
-mi s-au dat pe mână reportofoane şi microfoane
-am fost regizor de emisie la o emisiune cu Andi Vasluianu ca invitat
-am participat la un debate în cadru organizat
-m-am apucat să îmi dau cu părerea despre muzică şi filme şi s-au găsit câţiva oameni simpatici să mă citească -pe această cale, le foarte mulţumesc
-a fost anul primei mahmureli, primului accident de maşină, dar şi al primei licenţe
- m-am îndrăgostit, vorba cântecului, de someone you shouldn't have fallen in love with
-am vâslit şi am dormit într-un cort...tot pentru prima dată
-am învăţat primele mele cuvinte în bască - s-ar putea să le fi şi uitat
-am cântat fals, am dansat cu două picioare stângi, am râs cu gura până la urechi, am pupat, am strâns în braţe, am plâns fără să îmi pese de rimelul care curgea, m-am bătut cu zăpadă şi cu avioane de hârtie, m-am jucat de-a v-aţi ascunselea cu mine însumi, m-am pierdut şi m-am găsit de câteva ori.
A fost un an bun.
-
Într-un noiembrie iremediabil pierdut, dădeam de băut unor prieteni împrumutaţi şi amici surogat şi mi se spunea pentru prima dată La mulţi ani! altfel decât româneşte, cu strângeri de mână în loc de îmbrăţişări şi era ciudat. Ciudat, dar nu rău. Era începutul unor prietenii frumoase, de fapt.Au trecut, aproape fără să-mi dau seama, 365 de zile. În care totul s-a schimbat. De mai multe ori. Unele schimbări au fost atât de mari, încât nu mă mai recunoşteam pe mine în persoana care devenisem. Altele au fost mărunte, înghiţite de un timp mai degrabă nerăbdător. Pe toate vreau de mult să le notez undeva, ca sa le îngheţ. Cam asta încerc să fac acum. Pur matematic. Un bilanţ al trăirilor, aventurilor, oamenilor şi emoţiilor care au făcut din anul ăsta unul dintre cei mai frumoşi ani.Într-o ordine total random, anul acesta a fost anul in care:
- am locuit câteva luni într-o altă ţară, mai exact, în Nemţia, ţara berii, ninsorii şi a omuleţilor reci pe dinafară şi calzi pe dinăuntru;
-mi-am făcut prieteni din Spania, Germania, Portugalia, Mexic şi Argentina, deci am vorbit muuuultă spaniolă
-m-am angajat pentru prima dată. pe bani şi pe o perioadă nedeterminată. a bit scary, right? si da, cineva chiar ma plateste sa fac stiri :D
-m-am plimbat prin Spania şi Viena
-m-am îndrăgostit de Berlin mai tare decât de orice fiinţă de pe lume
-m-au publicat oamenii drăguţi de la The One, dar şi prietenii de la Liternet.ro
-am zburat pentru prima dată cu avionul, rezultă visul copilăriei bifat;)
-am lucrat într-o cafenea şi a fost al naibii de frumos!
- m-am auzit la radio, vorbindu-le în engleză nemţilor despre muzică
-mi s-au dat pe mână reportofoane şi microfoane
-am fost regizor de emisie la o emisiune cu Andi Vasluianu ca invitat
-am participat la un debate în cadru organizat
-m-am apucat să îmi dau cu părerea despre muzică şi filme şi s-au găsit câţiva oameni simpatici să mă citească -pe această cale, le foarte mulţumesc
-a fost anul primei mahmureli, primului accident de maşină, dar şi al primei licenţe
- m-am îndrăgostit, vorba cântecului, de someone you shouldn't have fallen in love with
-am vâslit şi am dormit într-un cort...tot pentru prima dată
-am învăţat primele mele cuvinte în bască - s-ar putea să le fi şi uitat
-am cântat fals, am dansat cu două picioare stângi, am râs cu gura până la urechi, am pupat, am strâns în braţe, am plâns fără să îmi pese de rimelul care curgea, m-am bătut cu zăpadă şi cu avioane de hârtie, m-am jucat de-a v-aţi ascunselea cu mine însumi, m-am pierdut şi m-am găsit de câteva ori.
A fost un an bun.
-
duminică, 12 septembrie 2010
In the Aeroplane over the Sea de Neutral Milk Hotel
Sunt albume pe care le asculţi şi, o dată cu ele, auzi ceva mai mult de un exerciţiu inutil, gratuit de stil. Asculţi o confesiune. În faţa ta, cineva îşi spune povestea, chiar dacă nu o articulează în formele pe care le au, de obicei, poveştile, chiar dacă nu îi atribuie semnificaţiile pe care le lipim, de obicei, de poveşti. Cineva mărturiseşte, pur şi simplu, ceva despre sine, fără să îşi ia măsuri de siguranţă, fără să se ascundă în spatele unor emoţii cuminţi, lipsite de controverse. Sunt albumele pe care le-ai lua cu tine pe o insulă pustie, vorba clişeului, pentru că ţi-ar aminti de o comuniune....şi nu ai mai fi singur.
În lumea indie, albumul In the Aeroplane over the Sea al celor de la Neutral Milk Hotel nu a fost primit cu aceeaşi căldură cvasi-unanimă ca alte artefacte rock ale anilor 90 precum Loveless, Ok, Computer sau Slanted and Enchanted. Poate pentru că, spre deosebire de ele, Aeroplane nu este deloc cool, ci „popularitatea” lui atârnă de un fir de aţă: măsura în care te prinde vulnerabilitatea necenzurată a lui Jeff Mangum. Imediat după lansarea din 1998, acesta a vorbit despre principala sursă de inspiraţie a albumului: Jurnalul lui Anne Frank. Într-un interviu acordat revistei Puncture, Mangum spunea că a citit pentru prima dată această carte abia după lansarea discului On Avery Island şi a fost absolut copleşit de durere şi tristeţe, o declaraţie destul de atipică pentru un tip dintr-o trupă rock din ţara în care această lectură face, de obicei, subiectul unor teme la engleză pentru elevii de gimnaziu. Tocmai această sinceritate dezarmantă a lui Mangum, transferată nemijlocit în muzica sa, a devenit, paradoxal, sursa unei forţe incredibile.
In the Aeroplane over the Sea e, în primul rând, un album profund personal, dar nu e o biografie, ci o colecţie de imagini, asocieri şi fragmente de poveşti, cu vraja unui caleidoscop. Creaţia are logica sucită a unui vis încă de la prima piesă, King of Carrot Flowers: part 1, probabil cea mai uşor-de-plăcut-la-prima-ascultare melodie de pe album, ce introduce subtil ascultătorul în universul discului. Primele patru cuvinte sunt extrem de importante: „When you were young...”. Ca orice artist inteligent care jonglează cu resursele memoriei, Mangum ştie că suprarealismul e limbajul copilăriei.
În visul lui Jeff Mangum, corpul e un personaj principal: trauma, bucuria, ruşinea sunt percepute, în primul rând, ca senzaţii fizice. De exemplu, amintirea unui moment intim stânjenitor este construită astfel: "now how I remember you/ how I would push my fingers through your mouth / to make those muscles move." Obsedat de texturile corpului şi de sinele fizic definit ca antenă emoţională, In the Aeroplane over the Sea te face să îl asculţi cu mai mult decât urechile.
În plimbarea prin subconştientul lui Mangum, vei da de un pop psihedelic deschis, pufos şi obraznic, cu influenţe din mişcarea lo-fi, din colajele musique-concrete, din muzica lui Klezmer şi chiar şi din imaginarul criptic şi vaietele răguşite ale lui Kurt Cobain de pe Unplugged Confessions. La un pas, o să sune a sărbătoare intensă a vieţii, la următorul pas a vaietul sumbru al unui marş funerar. Capriciile şi tragedia sunt evocate cu acelaşi aplomb pe un album care locuieşte încă, după 12 ani de la apariţie, în propriul spaţiu atemporal.
Bântuit de vise stânjenitoare, de spectrul morţii şi de fantoma lui Anne Frank, Mangum a construit un monolog interior ce poate fi citit ca marele roman american. Şi, precum un Salinger lo-fi, Mangum a refuzat să îşi urmeze capodopera cu alt material discografic, retrăgându-se într-o hibernare artistică permanentă.
În lumea indie, albumul In the Aeroplane over the Sea al celor de la Neutral Milk Hotel nu a fost primit cu aceeaşi căldură cvasi-unanimă ca alte artefacte rock ale anilor 90 precum Loveless, Ok, Computer sau Slanted and Enchanted. Poate pentru că, spre deosebire de ele, Aeroplane nu este deloc cool, ci „popularitatea” lui atârnă de un fir de aţă: măsura în care te prinde vulnerabilitatea necenzurată a lui Jeff Mangum. Imediat după lansarea din 1998, acesta a vorbit despre principala sursă de inspiraţie a albumului: Jurnalul lui Anne Frank. Într-un interviu acordat revistei Puncture, Mangum spunea că a citit pentru prima dată această carte abia după lansarea discului On Avery Island şi a fost absolut copleşit de durere şi tristeţe, o declaraţie destul de atipică pentru un tip dintr-o trupă rock din ţara în care această lectură face, de obicei, subiectul unor teme la engleză pentru elevii de gimnaziu. Tocmai această sinceritate dezarmantă a lui Mangum, transferată nemijlocit în muzica sa, a devenit, paradoxal, sursa unei forţe incredibile.
In the Aeroplane over the Sea e, în primul rând, un album profund personal, dar nu e o biografie, ci o colecţie de imagini, asocieri şi fragmente de poveşti, cu vraja unui caleidoscop. Creaţia are logica sucită a unui vis încă de la prima piesă, King of Carrot Flowers: part 1, probabil cea mai uşor-de-plăcut-la-prima-ascultare melodie de pe album, ce introduce subtil ascultătorul în universul discului. Primele patru cuvinte sunt extrem de importante: „When you were young...”. Ca orice artist inteligent care jonglează cu resursele memoriei, Mangum ştie că suprarealismul e limbajul copilăriei.
În visul lui Jeff Mangum, corpul e un personaj principal: trauma, bucuria, ruşinea sunt percepute, în primul rând, ca senzaţii fizice. De exemplu, amintirea unui moment intim stânjenitor este construită astfel: "now how I remember you/ how I would push my fingers through your mouth / to make those muscles move." Obsedat de texturile corpului şi de sinele fizic definit ca antenă emoţională, In the Aeroplane over the Sea te face să îl asculţi cu mai mult decât urechile.
În plimbarea prin subconştientul lui Mangum, vei da de un pop psihedelic deschis, pufos şi obraznic, cu influenţe din mişcarea lo-fi, din colajele musique-concrete, din muzica lui Klezmer şi chiar şi din imaginarul criptic şi vaietele răguşite ale lui Kurt Cobain de pe Unplugged Confessions. La un pas, o să sune a sărbătoare intensă a vieţii, la următorul pas a vaietul sumbru al unui marş funerar. Capriciile şi tragedia sunt evocate cu acelaşi aplomb pe un album care locuieşte încă, după 12 ani de la apariţie, în propriul spaţiu atemporal.
Bântuit de vise stânjenitoare, de spectrul morţii şi de fantoma lui Anne Frank, Mangum a construit un monolog interior ce poate fi citit ca marele roman american. Şi, precum un Salinger lo-fi, Mangum a refuzat să îşi urmeze capodopera cu alt material discografic, retrăgându-se într-o hibernare artistică permanentă.
duminică, 29 august 2010
Strange Weather, Isn't It? de !!!
Pe cel mai recent album al trupei !!!, Nic Offer şi ai lui nu îşi permit să ia nici măcar o pauză ca să respire, fiind angajaţi într-o goană aproape disperată. Încotro aleargă? Poate după cârligele cu care îşi agaţă ascultătorul, dar, mai ales, către acel acasă unde se simt cel mai bine, către disco-punk-ul pe care l-au popularizat la începutul anilor 2000, alături de LCD Soundsystem şi The Rapture. Întoarcerea la origini, o alegere cuminte şi prudentă, nu este, din fericire, consecinţa unei crize de imaginaţie, ci o direcţie asumată cu maturitate de o trupă care ştie unde se află şi unde vrea să ajungă.
Pe Strange Weather, Isn’t It?, nu e loc pentru nici pentru beat-uri de glam rock, nici pentru balade ca pe Myth Takes, albumul pare cap-coadă conceput cu DJ-i în minte. Gândit pentru a fi dansat pe un ring plin, este un album pentru boxe, care nu îşi atinge adevăratul potenţial când este ascultat la căşti. Totuşi, !!! nu sunt nici pe departe în căutarea unor soluţii facile şi nici nu aplică, pur şi simplu, reţetele despre care ştiu deja că nu dau greş, ci mută accentul de pe melodia convenţională pe tonul şi textura pieselor, creând un tip subtil de muzică pop, mai puţin evidentă şi uşoară. Ca să ajungă la tine, atunci când reuşesc să o facă, piesele lucrează pe căi insidioase, furişându-se în capul tău prin linii de bas inteligent construite şi prin părţile vocale îngropate în mix, dar, în acelaşi timp, insistente ale lui Nic Offer.
Senzaţia glacială indusă de cele trei puncte de exclamaţie învelite în gheaţă de pe coperta albumului defineşte sound-ul întregului album, compus din ritmuri răcoroase. Sintetizatoarele tremură şi vibrează peste bătăi de tobă uscate şi trosnite, iar vocea lui Nic Offer, tot mai rafinată de la Myth Takes încoace, se simte mai întunecată în registrul jos pe care îl preferă când nu aruncă acele „cârlige” simple de care vorbeam mai devreme. Neaşteptat, câteva raze de întuneric invadează compoziţia - o mişcare periculoasă pentru o trupă a cărei fundaţie este dată de un sound energic şi luminos, prin care face cu ochiul ascultătorului. Când această intruziune nu este supralicitată, devenind prea obscură, vibraţia nocturnă este binevenită şi integrată natural în economia unor piese ca AM/FM sau vesela Steady as the Sidewalk Cracks. În schimb, când distracţia este complet eliminată din ecuaţie, ca pe Jump Back sau Hollow, nu rămâne mare lucru în afara unor plăcute, dar inutile groove-uri de bas. Totuşi, majoritatea albumului se trăieşte ca o coloană sonoră pentru o petrecere la piscină sau o noapte în club şi, judecat în proprii termeni, are merite incontestabile, cel mai bine puse în evidenţă de euforicul Wannagain, Wannagain, cu influenţe Nine Inch Nails, şi de hipnoticul The Most Certain Sure.
Fără îndoială, Strange Weather Isn’t It e cel mai exuberant, accesibil şi compact album semnat de !!! până acum, o colecţie de piese dansante, de care poţi să te bucuri intens, cât timp răsună din boxe. Ce-i drept, după ce se termină, s-ar putea să uiţi şi că a existat, dar e discutabil în ce măsură este vorba de o problemă rezultată dintr-o eroare de calcul sau de consecinţa unei alegeri estetice voluntare a !!!.
sâmbătă, 28 august 2010
Deconstrucţie şi reconstrucţie în Dancer in the Dark
Pasiunea pentru experiment şi joacă, curiozitatea infinită faţă de expresiile multiple ale emoţiilor umane, dar şi dispreţul pentru jumătăţile de măsură, definitorii pentru cariera muzicală a artistei islandeze, particularizează şi interpretarea tulburătoare a personajului Selma conferită de Björk în „Dancer in the Dark”. Chiar dacă această interpretare ar fi singurul lucru bun din tot filmul lui Lars von Trier, pelicula ar sta, în continuare, în picioare, demnă, susţinută de o prezenţă feminină rar întâlnită pe marile ecrane contemporane: un amestec de graţie şi forţă, vulnerabilitate şi independenţă, copilărie şi vină tragică. Inteligenţa lui Björk se traduce prin soluţiile pe care le găseşte pentru a împăca aceste contradicţii, coerenţa personajului fiind, paradoxal, consolidată de secvenţele muzicale, care mai degrabă artificializau discursul cinematic în musicalul clasic, împrumutându-i un aer neverosimil.
Faţă de acest gen clasic al filmului muzical, pelicula lui von Trier acţionează ambivalent: pe de o parte, „Dancer in the Dark” poate fi privit ca un discurs parodic, anti-american la adresa musicalurilor hollywoodiene de tip feel-good, denunţându-le superficialitatea şi artificialitatea, iar, pe de altă parte, pelicula este şi un efort notabil de reabilitare a genului, legitimând din nou, în forme şi structuri actuale, refugierea în cântec ca modalitate firească de expresie în universul cinematic. Interesant de urmărit este modul în care regizorul danez gestionează acest raport paradoxal în care se găsesc filmul său şi estetica pe care o problematizează.
Pe primul palier, cel verbal, reflexivitatea peliculei este evidentă în scenele în care personajele discută despre musical-uri şi despre relaţia lor, ca opere de artă, cu viaţa reală. Aceste replici sunt primele şi cele mai la îndemână indicii care hrănesc premiza filmului ca discurs despre film.
Mai departe, această premiză este susţinută de câteva elemente ale cinematografiei. Scenele cântate şi dansate, ce se petrec în imaginaţia Selmei pe ritmul descoperit în maşinile din fabrică, şinele trenului sau bătăile propriei inimi, sunt introduse, de fiecare dată, printr-o schimbare subtilă în paleta cromatică a peliculei, tonurile bej ale vieţii cotidiene capătă, brusc, strălucirea unui poster contemporan pentru relansarea „Singin’ in the Rain” într-un cinematograf vechi. Dacă cea mai mare parte a creaţiei cinematografice este filmată în stilul verite, pe video, cu imaginea desaturată, dialoguri ce par improvizate şi cât mai fidel principiilor Dogmei 95, secvenţele închipuite de Selma, filmate cu lumini de studio şi 100 de camere digitale, sunt pline de culoare, deşi, în spiritul melodramatismului ce defineşte filmul, contextele în care apar sunt agresiv de monotone. Distanţarea simbolică de la nivelul artei cinematografice este dublată de o scindare a registrului dramatic asumat. Pelicula pendulează între scene de un realism copleşitor, al căror ritm nervos şi urgenţă brută îţi lasă senzaţia că asişti la o autentică prăbuşire în gol a protagonistei, şi momente de o absurditate fantastică, de un calm şi o bucurie iraţionale, salturi periculoase în care regizorul pare să se avânte fără să îşi ia măsuri de precauţie.
Pe von Trier nu pare să îl deranjeze că prin contrastele violente pe care mizează riscă la fiecare pas să piardă spectatorul, jucându-se poate prea mult cu orizonturile acestuia de aşteptare. În realitatea claustrofobă şi irespirabilă pe fundalul căreia proiectează existenţa tragică a protagonistei irumpe, fără preaviz, utopia nebună în care evadează Selma, o lume a muzicii şi dansului, în care oamenii sunt, în esenţă, buni şi integraţi într-o armonie şi un ritm ce anulează incongruenţele şi „zgomotele” existenţei cotidiene.
Pentru a resuscita o specie pe cale de dispariţie, von Trier demolează cu aceeaşi energie cu care construieşte, tragedia lirică dinamitând convenţiile cinematografice ale genului. Singurul lucru ce face ca filmul să nu se prăbuşească sub greutatea ambiţiilor sale contradictorii este prezenţa constantă a Selmei, eroina lui Björk, ea înseşi un repertoriu de disonanţe în carne şi oase, dar, în acelaşi timp, suficient de puternică şi coerentă în propria schizoidie pentru a lega elementele aparent incompatibile ale construcţiei lui von Trier.
Faţă de acest gen clasic al filmului muzical, pelicula lui von Trier acţionează ambivalent: pe de o parte, „Dancer in the Dark” poate fi privit ca un discurs parodic, anti-american la adresa musicalurilor hollywoodiene de tip feel-good, denunţându-le superficialitatea şi artificialitatea, iar, pe de altă parte, pelicula este şi un efort notabil de reabilitare a genului, legitimând din nou, în forme şi structuri actuale, refugierea în cântec ca modalitate firească de expresie în universul cinematic. Interesant de urmărit este modul în care regizorul danez gestionează acest raport paradoxal în care se găsesc filmul său şi estetica pe care o problematizează.
Pe primul palier, cel verbal, reflexivitatea peliculei este evidentă în scenele în care personajele discută despre musical-uri şi despre relaţia lor, ca opere de artă, cu viaţa reală. Aceste replici sunt primele şi cele mai la îndemână indicii care hrănesc premiza filmului ca discurs despre film.
Mai departe, această premiză este susţinută de câteva elemente ale cinematografiei. Scenele cântate şi dansate, ce se petrec în imaginaţia Selmei pe ritmul descoperit în maşinile din fabrică, şinele trenului sau bătăile propriei inimi, sunt introduse, de fiecare dată, printr-o schimbare subtilă în paleta cromatică a peliculei, tonurile bej ale vieţii cotidiene capătă, brusc, strălucirea unui poster contemporan pentru relansarea „Singin’ in the Rain” într-un cinematograf vechi. Dacă cea mai mare parte a creaţiei cinematografice este filmată în stilul verite, pe video, cu imaginea desaturată, dialoguri ce par improvizate şi cât mai fidel principiilor Dogmei 95, secvenţele închipuite de Selma, filmate cu lumini de studio şi 100 de camere digitale, sunt pline de culoare, deşi, în spiritul melodramatismului ce defineşte filmul, contextele în care apar sunt agresiv de monotone. Distanţarea simbolică de la nivelul artei cinematografice este dublată de o scindare a registrului dramatic asumat. Pelicula pendulează între scene de un realism copleşitor, al căror ritm nervos şi urgenţă brută îţi lasă senzaţia că asişti la o autentică prăbuşire în gol a protagonistei, şi momente de o absurditate fantastică, de un calm şi o bucurie iraţionale, salturi periculoase în care regizorul pare să se avânte fără să îşi ia măsuri de precauţie.
Pe von Trier nu pare să îl deranjeze că prin contrastele violente pe care mizează riscă la fiecare pas să piardă spectatorul, jucându-se poate prea mult cu orizonturile acestuia de aşteptare. În realitatea claustrofobă şi irespirabilă pe fundalul căreia proiectează existenţa tragică a protagonistei irumpe, fără preaviz, utopia nebună în care evadează Selma, o lume a muzicii şi dansului, în care oamenii sunt, în esenţă, buni şi integraţi într-o armonie şi un ritm ce anulează incongruenţele şi „zgomotele” existenţei cotidiene.
Pentru a resuscita o specie pe cale de dispariţie, von Trier demolează cu aceeaşi energie cu care construieşte, tragedia lirică dinamitând convenţiile cinematografice ale genului. Singurul lucru ce face ca filmul să nu se prăbuşească sub greutatea ambiţiilor sale contradictorii este prezenţa constantă a Selmei, eroina lui Björk, ea înseşi un repertoriu de disonanţe în carne şi oase, dar, în acelaşi timp, suficient de puternică şi coerentă în propria schizoidie pentru a lega elementele aparent incompatibile ale construcţiei lui von Trier.
sâmbătă, 21 august 2010
Liars: They were wrong, so we drowned
Celor de la Liars nu li s-a părut suficient să fie cea mai provocatoare dintre trupele angajate în eforturi de redimensionare a dance-punk-ului la începutul anilor 2000. Punk-funk-ul disonant şi declamările politice amare de pe albumul de debut "They Threw Us All in a Trench and Stuck a Monument on Us" erau încă prea accesibile publicului pentru a satisface ambiţiile membrilor trupei, astfel că albumul concept "They Were Wrong, so We Drowned" redefinea radical direcţia Liars în 2004.
Inspirat, la nivel compoziţional, de construcţiile avangardiste ale This Heat şi Merzbrow, precum şi de muzica electronică fin tăiată a celor de Matmos, albumul concept, din punct de vedere tematic, bazat pe legendele folclorice germane din jurul sărbătorii păgâne Walpurgisnacht. Conform legendei, în fiecare an în această zi, vrăjitoarele zboară către muntele Brocken, unde îndeplinesc ritualuri, eveniment ce coincide cu victoria primăverii asupra iernii. Un alt mit din jurul Walpurgisnacht spune că unul dintre principalele remedii împotriva spiritelor malefice ale nopţii este zgomotul, aşa că, tradiţional, în fiecare an, după apus, băieţii din satele de lângă munte fac cât de mult zgomot posibil, pentru a alunga vrăjitoarele şi demonii care ies la suprafaţă, după ce au fost prinşi în pământ în lunile de iarnă. Exact în jurul acestui nucleu mitologic îşi construiesc cei de la Liars povestea, sculptând albumul din straturi de zgomot digital şi organic ce compun un sentiment sufocant al groazei.
Acest sentiment este conjugat la fiecare pas pe un album ce valorifică intens potenţialul politic al metaforei lui, descriind lupta dintre un sat de creştini şi un grup de vrăjitoare, alternând, piesă cu piesă, perspectivele părţilor conflictului. Rezultatul este o explorare complexă a puterii periculos de seducătoare a fricii.
"They were wrong, so we drowned" debutează cu "Broken Witch", un cântec extrem de neliniştitor structurat pe zbârnâituri ameninţătoare şi bâlbâieli de tobe integrate spre final într-un ritm aproape industrial. Pe cât de provocatoare şi greu digerabilă o să vă pară piesa, trebuie spus că este, de fapt, cea mai cuminte şi mai convenţională de pe albumul care devine, parcă în progresie geometrică, mai dens, mai întunecat şi mai bizar. De fapt, experienţa ascultării albumului este, din multiple puncte de vedere, dezorientantă. Juxtapunerea de sunete şi procese moderne, legende străvechi şi emoţii atemporale creează o disonanţă cognitivă care provoacă ascultătorul.
Bătăile de tobă cu caracter tribal ce dau pulsul albumului pe piesa inspirată din stilul musique concrete "Read the Book that Wrote Itself" şi pe dance-punk-ul abraziv al "There's always room on the broom" susţin atacul neobosit, dar sunetele care însoţesc percuţia sunt departe de a fi primitive. Pe "Hold hands and it will happen anyway", cea mai melodică bucată a albumului este contrabalansată de cele mai sălbatice (dez)acorduri de chitară şi de tobe păgâne.
Până la ultima piesă de pe album "Flow my Tears, the Spider Said", albumul nu doar sfida, ci nega vehement toate aşteptările pe care albumul de debut le configurase în legătura cu muzica Liars. Dacă prin "They Threw Us all in a Trench and Stuck a Monument on Top", Liars semnau un fel de manifest artistic, prin care se detaşau o dată şi pentru totdeauna de tot ceea ce făceau contemporanii lor, prin "They Were Wrong, so We Drowned", trupa ardea un număr la fel de mare de punţi, de această dată faţă de albumul şi direcţia precedentă. Pe lângă asumarea perspectivei celor morţi şi a celor învinşi în scrierea versurilor, singura conexiune organică a acestui hibrid noise rock-electro-prog cu albumul anterior este dată de piesa "This Dust Makes that Mud", care încheia albumul de debut şi anticipa culoarea şi intensitatea a ceea ce avea să îi urmeze.
Contrar prejudecăţilor exprimate unii critici ai săi, albumul, aparent impenetrabil şi alienant, se deschide ascultătorului răbdător şi receptiv. Componenţii Liars găsesc nişte portiţe în gardul dintre formă şi zgomot şi creează acolo, cumva la limita dintre muzică şi restul fenomenelor sonore, ceva simultan radical, avangardist, dar şi accesibil şi plăcut. Astfel, beat-urile sunt destabilizate, încep şi se opresc în mod repetat, bucăţile melodice rare vin întotdeauna ghimpate cu distorsiuni, cuvintele sunt scandante în aceeaşi măsură în care sunt cântate, iar versurile ermetice dau senzaţia unei lipse de sens. Toate aceste disonanţe fac ca la prima ascultare, albumul să fie, simultan, un test de rezistenţă şi un spectacol.
Sigur că Liars nu au atins mainstream-ul cu un sound atât de abraziv, dar asta nu înseamnă că nu există inteligenţă în spatele cacofoniei. Fiecare beat are o extravaganţă aparte, cântecele plonjând fără reţineri în groază şi dezorientare, stările principale pe care artiştii au ales să le dramatizeze. În lipsă de repere, dat fiind caracterul avangardist al albumului, controversele în jurul calităţii acestei creaţii nu au întârziat să apară. Un lucru este, însă, cert: fiecare piesă de pe "They were Wrong, so We Drowned" identifică un nou mod de a se "certa" cu nervii ascultătorului...şi asta este o realizare în sine.
Inspirat, la nivel compoziţional, de construcţiile avangardiste ale This Heat şi Merzbrow, precum şi de muzica electronică fin tăiată a celor de Matmos, albumul concept, din punct de vedere tematic, bazat pe legendele folclorice germane din jurul sărbătorii păgâne Walpurgisnacht. Conform legendei, în fiecare an în această zi, vrăjitoarele zboară către muntele Brocken, unde îndeplinesc ritualuri, eveniment ce coincide cu victoria primăverii asupra iernii. Un alt mit din jurul Walpurgisnacht spune că unul dintre principalele remedii împotriva spiritelor malefice ale nopţii este zgomotul, aşa că, tradiţional, în fiecare an, după apus, băieţii din satele de lângă munte fac cât de mult zgomot posibil, pentru a alunga vrăjitoarele şi demonii care ies la suprafaţă, după ce au fost prinşi în pământ în lunile de iarnă. Exact în jurul acestui nucleu mitologic îşi construiesc cei de la Liars povestea, sculptând albumul din straturi de zgomot digital şi organic ce compun un sentiment sufocant al groazei.
Acest sentiment este conjugat la fiecare pas pe un album ce valorifică intens potenţialul politic al metaforei lui, descriind lupta dintre un sat de creştini şi un grup de vrăjitoare, alternând, piesă cu piesă, perspectivele părţilor conflictului. Rezultatul este o explorare complexă a puterii periculos de seducătoare a fricii.
"They were wrong, so we drowned" debutează cu "Broken Witch", un cântec extrem de neliniştitor structurat pe zbârnâituri ameninţătoare şi bâlbâieli de tobe integrate spre final într-un ritm aproape industrial. Pe cât de provocatoare şi greu digerabilă o să vă pară piesa, trebuie spus că este, de fapt, cea mai cuminte şi mai convenţională de pe albumul care devine, parcă în progresie geometrică, mai dens, mai întunecat şi mai bizar. De fapt, experienţa ascultării albumului este, din multiple puncte de vedere, dezorientantă. Juxtapunerea de sunete şi procese moderne, legende străvechi şi emoţii atemporale creează o disonanţă cognitivă care provoacă ascultătorul.
Bătăile de tobă cu caracter tribal ce dau pulsul albumului pe piesa inspirată din stilul musique concrete "Read the Book that Wrote Itself" şi pe dance-punk-ul abraziv al "There's always room on the broom" susţin atacul neobosit, dar sunetele care însoţesc percuţia sunt departe de a fi primitive. Pe "Hold hands and it will happen anyway", cea mai melodică bucată a albumului este contrabalansată de cele mai sălbatice (dez)acorduri de chitară şi de tobe păgâne.
Până la ultima piesă de pe album "Flow my Tears, the Spider Said", albumul nu doar sfida, ci nega vehement toate aşteptările pe care albumul de debut le configurase în legătura cu muzica Liars. Dacă prin "They Threw Us all in a Trench and Stuck a Monument on Top", Liars semnau un fel de manifest artistic, prin care se detaşau o dată şi pentru totdeauna de tot ceea ce făceau contemporanii lor, prin "They Were Wrong, so We Drowned", trupa ardea un număr la fel de mare de punţi, de această dată faţă de albumul şi direcţia precedentă. Pe lângă asumarea perspectivei celor morţi şi a celor învinşi în scrierea versurilor, singura conexiune organică a acestui hibrid noise rock-electro-prog cu albumul anterior este dată de piesa "This Dust Makes that Mud", care încheia albumul de debut şi anticipa culoarea şi intensitatea a ceea ce avea să îi urmeze.
Contrar prejudecăţilor exprimate unii critici ai săi, albumul, aparent impenetrabil şi alienant, se deschide ascultătorului răbdător şi receptiv. Componenţii Liars găsesc nişte portiţe în gardul dintre formă şi zgomot şi creează acolo, cumva la limita dintre muzică şi restul fenomenelor sonore, ceva simultan radical, avangardist, dar şi accesibil şi plăcut. Astfel, beat-urile sunt destabilizate, încep şi se opresc în mod repetat, bucăţile melodice rare vin întotdeauna ghimpate cu distorsiuni, cuvintele sunt scandante în aceeaşi măsură în care sunt cântate, iar versurile ermetice dau senzaţia unei lipse de sens. Toate aceste disonanţe fac ca la prima ascultare, albumul să fie, simultan, un test de rezistenţă şi un spectacol.
Sigur că Liars nu au atins mainstream-ul cu un sound atât de abraziv, dar asta nu înseamnă că nu există inteligenţă în spatele cacofoniei. Fiecare beat are o extravaganţă aparte, cântecele plonjând fără reţineri în groază şi dezorientare, stările principale pe care artiştii au ales să le dramatizeze. În lipsă de repere, dat fiind caracterul avangardist al albumului, controversele în jurul calităţii acestei creaţii nu au întârziat să apară. Un lucru este, însă, cert: fiecare piesă de pe "They were Wrong, so We Drowned" identifică un nou mod de a se "certa" cu nervii ascultătorului...şi asta este o realizare în sine.
luni, 9 august 2010
Inception: aroganţa şi prudenţa lui Nolan
Nu e bine să ai aşteptări mari...în viaţă sau de la artă. Niciodată. Aşteptările mari aduc după sine dezamăgiri la fel de mari. Regret că am plecat de la ideea că voi fi uimită, vrăjită şi captivată de Inception cum nu mai fusesem în viaţa mea. Dar cum să îţi formezi pre-judecăţi mai modeste după recepţia critică şi comercială de care a avut parte filmul ăsta? După toate imperativele de tipul "Trebuie să îl vezi!" pe care mi le-au servit prieteni în ale căror gusturi se întâmplă să am încredere? După ce ai aflat că distribuţia e formată din Leonardo diCaprio, Marion Cotillard, Michael Caine, Ellen Page şi Joseph Gordon-Levitt, pe care, în grade şi modalităţi diferite, îi admiri şi abia aşteptai să îi vezi într-o hiperproducţie? Din păcate, cam atât a fost Inception: o hiperproducţie...prea mare, în care s-au pierdut, ca într-un labirint, micii actori mari menţionaţi, cărora abia dacă li s-a dat şansa să arate un sfert din ceea ce ştiu să facă, fiind prinşi în roluri cel mult caricaturizate, dar mai degrabă unidimensionale, plate. Prea concentrat probabil pe reuşitele tehnice, Nolan uită că, pentru a părea asemenea oamenilor în carne şi oase, personajele sale ar avea nevoie şi de substanţă şi profunzime şi face astfel sarcina spectatorului de a empatiza cu protagoniştii aproape imposibilă. De fapt, Nolan uită că filmele sunt, în primul rând, despre oameni.
În ciuda tragediei personale în jurul căruia este construit Cobb, ingredientul de bază fiind, desigur, vina - un fel de trademark al regizorului, căci Nolan pare să creadă că e suficient să pui în centrul acţiunii un personaj măcinat de o culpă uriaşă ca să asiguri adâncimea psihologică a naraţiunii cinematice -, în ciuda luptei sale cu proprii demoni reprezentaţi de o Marion Cotillard în toată frumuseţea şi eleganţa ei, în ciuda faptului că Leo DiCaprio face minuni cu un rol cu premize similare în "Shutter Island" şi că e, în continuare, genial în portretizarea unui individ aflat pe punctul de a pierde controlul, viaţa interioară a eroului rămâne prea săracă pentru ca naraţiunea psihologică să atingă proporţiile sugerate artificial de Nolan. De fapt, traiectoria lui Cobb între realitate şi vis, între prezent şi trecut, este destul de stearpă, convulsiile emoţionale se consumă destul de distant, lăsând spectatorul cu un picior în afara poveştii, în loc să îl atragă înăuntru şi să îl facă prizonierul lor.
Paradoxal, empatia s-ar putea să lege, în unele momente cheie, spectatorul de destinul altui personaj, pe jumătate antagonist: Fischer, cel în mintea căruia trebuie să se realizeze implantarea ideii. Neglijent, Christopher Nolan nu pune niciodată sub semnul întrebării implicaţiile morale ale deciziei care generează intriga acestei poveşti, aceea de a manipula (într-un mod extrem de intruziv) o persoană nevinovată..cel puţin până la proba contrarie. E vorba, până la urmă, de un liber arbitru, a cărui valoare nu este relativizată...nu, este complet anulată, probabil pentru că Nolan era prea ocupat cu efectele speciale (impresionante, dar nu revoluţionare) pentru a se preocupa de ce spune prin filmul său. Probabil că aceeaşi neglijenţă este responsabilă pentru crearea unui Fischer atât de vulnerabil în plan psihologic.
Cred că am ajuns la punctul în care fanii Inception nu mai pot citi această cronică şi se pregătesc mă acuze că nu am înţeles filmul sau intenţiile regizorale şi vorbesc pe lângă subiect. Mă gândesc că principalul lor argument ar fi că, dincolo de ceea ce se întâmplă cu potenţialul nevalorificat al actorilor sau cu adâncimea redusă a personajelor, meritul lui Nolan este acela de a fi creatorul unei noi lumi: a visului. Poate că aşa ar putea să pară la o primă vedere, după care nu are cum să nu te izbească lipsa de curaj a regizorului în configurarea acestui univers oniric. Lumea visului e ghidată de un set de reguli -proprii, ce-i drept- totuşi, un set de reguli stricte care nu lasă loc nebuniei, iraţionalului, resurselor subconştientului şi ale suprarealismului. Nimic nu e suprarealist în filmul lui Nolan, care seamănă, mai degrabă, cu un colaj de scene din filme de acţiune, aluzii la James Bond, jocuri video şi fantezii arhitecturale naive/modeste. La tot pasul, dialogul mat, funcţional, este menit să explice resorturile interne ale spaţiului visului, explicaţiile abundente furând din magia descoperirii şi din spaţiul replicilor ironice, ludice, metaforice, dramatice, pline de umor...
Departe de a fi un hibrid de genuri, care să se apropie valoric de lecţia de film pe care ne-a dat-o Scorsese anul acesta prin "Shutter Island" (comparaţiile sunt inevitabile), îmi pare rău să o spun, dar "Inception" e doar un film de acţiune, un pic peste media genului, deghizat superficial într-o peliculă cu caracter epic, care să rescrie istoria cinematografiei, dar eşuează tocmai prin hiperbolizarea nejustificată a dimensiunilor. Tot măsurând, Nolan a uitat ce începuse să măsoare. Asemenea arhitecturii visului care se destramă o dată ce subiectul realizează că acea lume nu este reală, construcţia lui Nolan scârţâie şi se va dărâma la fel de uşor, o dată ce spectatorul va vedea, în spatele coloanei sonore dramatice, al expresivităţii lui DiCaprio, al ritmului halucinant al scenelor de acţiune excesiv prelungite, al chipului fascinant al lui Marion Cotillard, al complexităţii structurii narative şi al artei cinematografice profesionist executate, artificialitatea acestei creaţii. Şi culmea e că, în ciuda celorlalte defecte arhitecturale menţionate, construcţia ar fi rezistat, dacă Nolan ar fi fost mai modest....sau dacă ar fi îndrăznit mai mult!
În ciuda tragediei personale în jurul căruia este construit Cobb, ingredientul de bază fiind, desigur, vina - un fel de trademark al regizorului, căci Nolan pare să creadă că e suficient să pui în centrul acţiunii un personaj măcinat de o culpă uriaşă ca să asiguri adâncimea psihologică a naraţiunii cinematice -, în ciuda luptei sale cu proprii demoni reprezentaţi de o Marion Cotillard în toată frumuseţea şi eleganţa ei, în ciuda faptului că Leo DiCaprio face minuni cu un rol cu premize similare în "Shutter Island" şi că e, în continuare, genial în portretizarea unui individ aflat pe punctul de a pierde controlul, viaţa interioară a eroului rămâne prea săracă pentru ca naraţiunea psihologică să atingă proporţiile sugerate artificial de Nolan. De fapt, traiectoria lui Cobb între realitate şi vis, între prezent şi trecut, este destul de stearpă, convulsiile emoţionale se consumă destul de distant, lăsând spectatorul cu un picior în afara poveştii, în loc să îl atragă înăuntru şi să îl facă prizonierul lor.
Paradoxal, empatia s-ar putea să lege, în unele momente cheie, spectatorul de destinul altui personaj, pe jumătate antagonist: Fischer, cel în mintea căruia trebuie să se realizeze implantarea ideii. Neglijent, Christopher Nolan nu pune niciodată sub semnul întrebării implicaţiile morale ale deciziei care generează intriga acestei poveşti, aceea de a manipula (într-un mod extrem de intruziv) o persoană nevinovată..cel puţin până la proba contrarie. E vorba, până la urmă, de un liber arbitru, a cărui valoare nu este relativizată...nu, este complet anulată, probabil pentru că Nolan era prea ocupat cu efectele speciale (impresionante, dar nu revoluţionare) pentru a se preocupa de ce spune prin filmul său. Probabil că aceeaşi neglijenţă este responsabilă pentru crearea unui Fischer atât de vulnerabil în plan psihologic.
Cred că am ajuns la punctul în care fanii Inception nu mai pot citi această cronică şi se pregătesc mă acuze că nu am înţeles filmul sau intenţiile regizorale şi vorbesc pe lângă subiect. Mă gândesc că principalul lor argument ar fi că, dincolo de ceea ce se întâmplă cu potenţialul nevalorificat al actorilor sau cu adâncimea redusă a personajelor, meritul lui Nolan este acela de a fi creatorul unei noi lumi: a visului. Poate că aşa ar putea să pară la o primă vedere, după care nu are cum să nu te izbească lipsa de curaj a regizorului în configurarea acestui univers oniric. Lumea visului e ghidată de un set de reguli -proprii, ce-i drept- totuşi, un set de reguli stricte care nu lasă loc nebuniei, iraţionalului, resurselor subconştientului şi ale suprarealismului. Nimic nu e suprarealist în filmul lui Nolan, care seamănă, mai degrabă, cu un colaj de scene din filme de acţiune, aluzii la James Bond, jocuri video şi fantezii arhitecturale naive/modeste. La tot pasul, dialogul mat, funcţional, este menit să explice resorturile interne ale spaţiului visului, explicaţiile abundente furând din magia descoperirii şi din spaţiul replicilor ironice, ludice, metaforice, dramatice, pline de umor...
Departe de a fi un hibrid de genuri, care să se apropie valoric de lecţia de film pe care ne-a dat-o Scorsese anul acesta prin "Shutter Island" (comparaţiile sunt inevitabile), îmi pare rău să o spun, dar "Inception" e doar un film de acţiune, un pic peste media genului, deghizat superficial într-o peliculă cu caracter epic, care să rescrie istoria cinematografiei, dar eşuează tocmai prin hiperbolizarea nejustificată a dimensiunilor. Tot măsurând, Nolan a uitat ce începuse să măsoare. Asemenea arhitecturii visului care se destramă o dată ce subiectul realizează că acea lume nu este reală, construcţia lui Nolan scârţâie şi se va dărâma la fel de uşor, o dată ce spectatorul va vedea, în spatele coloanei sonore dramatice, al expresivităţii lui DiCaprio, al ritmului halucinant al scenelor de acţiune excesiv prelungite, al chipului fascinant al lui Marion Cotillard, al complexităţii structurii narative şi al artei cinematografice profesionist executate, artificialitatea acestei creaţii. Şi culmea e că, în ciuda celorlalte defecte arhitecturale menţionate, construcţia ar fi rezistat, dacă Nolan ar fi fost mai modest....sau dacă ar fi îndrăznit mai mult!
marți, 27 iulie 2010
High Fidelity: Top 5 Motive pentru care merită văzut
De ce un top 5 în locul unei critici normale cu subiect şi predicat? Păi, pentru că aşa ne învaţă John Cusack să facem, personajul său fetişizând ierarhiile ca o formă alternativă de a îşi organiza gândirea. Ceea ce ne duce la primul loc în topul nostru:
1. John Cusack, jucând un rol în care pare să se simtă extrem de confortabil: un amestec parţial dubios, parţial captivant între interpretările din „Being John Malkovich” şi „Say Anything”.
Personajul său, Rob este un Peter Pan contemporan, un adolescent de numai 30 şi ceva de ani, care refuză cu încăpăţânare să se maturizeze şi pe care nimic nu îl înspăimântă mai tare decât introspecţia. De fiecare dată când întrebări grave tulbură comoditatea existenţei sale, Rob caută răspunsurile în muzica pop transformată în cult, la prietenii săi sau la fostele iubite. Nimic nu îl bucură mai mult decât să găsească vinovaţii în altă parte decât în oglindă şi să nu fie nevoit să îşi asume responsabilitatea pentru propria nefericire.
Rob e adesea insensibil, snob, are un comportament infantil şi pare complet lipsit de ambiţii, ceea ce face premizele pentru a crea un protagonist plăcut cvasi-inexistente. Totuşi, Cusack îi împrumută firesc personajului ceva din farmecul său particular, iar dacă John Cusack e bun la ceva, e bun la a îşi crea o identitate aparte de tipul boy next door meets lonely, bohemian, too good for this time and place guy.
2. Muzica Având în vedere că o parte semnificativă a acţiunii filmului se petrece în magazinul de discuri al protagonistului şi îi implică pe cei doi angajaţi ai săi, coloana sonoră a filmului iese în relief, incluzând o varietate de artişti precum 13th Floor Elevators, Goldie, The Beta Band, The Chemical Brothers, Aretha Franklin, The Velvet Underground, Queen, The Kinks, Bob Dylan, Elton, Stevie Wonder şi The Roots. În „High Fidelity”, muzica nu e doar un accesoriu al filmului, e un personaj în sine, cu care are o relaţie extrem de personală. Pentru el şi prietenii săi, muzica este limbajul firesc al existenţei, măsura după care se definesc şi îi definesc pe ceilalţi şi care marchează momentele semnificative ale vieţilor lor.
3. Distribuţia: Pentru că atât Jack Black, cât şi Todd Louiso sunt geniali în portretizările celor doi angajaţi ai magazinului de discuri. De fiecare dată când Black apare într-o scenă alături de Cusack, reuşeşte să îi fure acestuia din urmă lumina reflectoarelor, fiind magistral în interpretarea unui egomaniac snob, dar enciclopedic într-ale muzicii, care, în loc să vândă albume, preferă să emită judecăţi de valoare despre gusturile clienţilor. La antipodul lui, personajul interpretat de Louiso este un tip foarte timid, dulce, dar destul de bizar. Nici lui Catherine Zeta-Jones nu îi stă deloc rău în rolul uneia dintre fostele iubite ale lui Rob, construind o femme-fatale cu personalitatea învăluită în fum de ţigară şi replici îndrăzneţe, aparent inteligente, dar goale în esenţă.
4. Cartea lui Nick Hornby, transformată într-un scenariu de film pătrunzător, care se fereşte de reeditarea clişeelor de gen cinematografic şi propune soluţii imprevizibile problemelor pe care le creează.
5. Regia lui Stephen Frears, care l-a mai „condus” pe Cusack şi în „The Drifters”. Frears are un simţ al ritmului cinematografic excelent, cu ajutorul căruia depăşeşte bariera formulei naraţiunii subiective, la persoana a I-a, eliminarea căreia ar fi dus la pierderea unor sensuri (şi replici) esenţiale ale cărţii scrise de Nick Hornby.
Desigur că am putea face şi un top 5 al imperfecţiunilor filmului:
1. Acţiunea nu se petrece în Londra, ca în carte, ci în Chicago.
2. Monologurile lui Cusack ocupă o proporţie cam mare din întreaga durată a filmului.
3. În plus, aceste intervenţii suferă de o oarecare redundanţă, deoarece ne pun de fiecare dată faţă în faţă cu un personaj care îşi plânge constant de milă.
4. Scenariul stagnează undeva pe la jumătatea filmului, în loc să crească.
5. Logica emoţională a poveştii scârţâie pe alocuri, iar cvasi-zapping-ul printre destinele personajelor ce marchează stilul regizoral face foarte dificilă relaţionarea spectatorului cu protagonistul, dezvoltarea empatiei pentru acesta.
Totuşi, în ciuda acestor carenţe mai mult sau mai puţin evidente, la finalul filmului probabil că vei zâmbi sincer. Şi măcar pentru asta merită văzut.
1. John Cusack, jucând un rol în care pare să se simtă extrem de confortabil: un amestec parţial dubios, parţial captivant între interpretările din „Being John Malkovich” şi „Say Anything”.
Personajul său, Rob este un Peter Pan contemporan, un adolescent de numai 30 şi ceva de ani, care refuză cu încăpăţânare să se maturizeze şi pe care nimic nu îl înspăimântă mai tare decât introspecţia. De fiecare dată când întrebări grave tulbură comoditatea existenţei sale, Rob caută răspunsurile în muzica pop transformată în cult, la prietenii săi sau la fostele iubite. Nimic nu îl bucură mai mult decât să găsească vinovaţii în altă parte decât în oglindă şi să nu fie nevoit să îşi asume responsabilitatea pentru propria nefericire.
Rob e adesea insensibil, snob, are un comportament infantil şi pare complet lipsit de ambiţii, ceea ce face premizele pentru a crea un protagonist plăcut cvasi-inexistente. Totuşi, Cusack îi împrumută firesc personajului ceva din farmecul său particular, iar dacă John Cusack e bun la ceva, e bun la a îşi crea o identitate aparte de tipul boy next door meets lonely, bohemian, too good for this time and place guy.
2. Muzica Având în vedere că o parte semnificativă a acţiunii filmului se petrece în magazinul de discuri al protagonistului şi îi implică pe cei doi angajaţi ai săi, coloana sonoră a filmului iese în relief, incluzând o varietate de artişti precum 13th Floor Elevators, Goldie, The Beta Band, The Chemical Brothers, Aretha Franklin, The Velvet Underground, Queen, The Kinks, Bob Dylan, Elton, Stevie Wonder şi The Roots. În „High Fidelity”, muzica nu e doar un accesoriu al filmului, e un personaj în sine, cu care are o relaţie extrem de personală. Pentru el şi prietenii săi, muzica este limbajul firesc al existenţei, măsura după care se definesc şi îi definesc pe ceilalţi şi care marchează momentele semnificative ale vieţilor lor.
3. Distribuţia: Pentru că atât Jack Black, cât şi Todd Louiso sunt geniali în portretizările celor doi angajaţi ai magazinului de discuri. De fiecare dată când Black apare într-o scenă alături de Cusack, reuşeşte să îi fure acestuia din urmă lumina reflectoarelor, fiind magistral în interpretarea unui egomaniac snob, dar enciclopedic într-ale muzicii, care, în loc să vândă albume, preferă să emită judecăţi de valoare despre gusturile clienţilor. La antipodul lui, personajul interpretat de Louiso este un tip foarte timid, dulce, dar destul de bizar. Nici lui Catherine Zeta-Jones nu îi stă deloc rău în rolul uneia dintre fostele iubite ale lui Rob, construind o femme-fatale cu personalitatea învăluită în fum de ţigară şi replici îndrăzneţe, aparent inteligente, dar goale în esenţă.
4. Cartea lui Nick Hornby, transformată într-un scenariu de film pătrunzător, care se fereşte de reeditarea clişeelor de gen cinematografic şi propune soluţii imprevizibile problemelor pe care le creează.
5. Regia lui Stephen Frears, care l-a mai „condus” pe Cusack şi în „The Drifters”. Frears are un simţ al ritmului cinematografic excelent, cu ajutorul căruia depăşeşte bariera formulei naraţiunii subiective, la persoana a I-a, eliminarea căreia ar fi dus la pierderea unor sensuri (şi replici) esenţiale ale cărţii scrise de Nick Hornby.
Desigur că am putea face şi un top 5 al imperfecţiunilor filmului:
1. Acţiunea nu se petrece în Londra, ca în carte, ci în Chicago.
2. Monologurile lui Cusack ocupă o proporţie cam mare din întreaga durată a filmului.
3. În plus, aceste intervenţii suferă de o oarecare redundanţă, deoarece ne pun de fiecare dată faţă în faţă cu un personaj care îşi plânge constant de milă.
4. Scenariul stagnează undeva pe la jumătatea filmului, în loc să crească.
5. Logica emoţională a poveştii scârţâie pe alocuri, iar cvasi-zapping-ul printre destinele personajelor ce marchează stilul regizoral face foarte dificilă relaţionarea spectatorului cu protagonistul, dezvoltarea empatiei pentru acesta.
Totuşi, în ciuda acestor carenţe mai mult sau mai puţin evidente, la finalul filmului probabil că vei zâmbi sincer. Şi măcar pentru asta merită văzut.
miercuri, 21 iulie 2010
Sky at Night
Uneori cred că John Bramwell nu ştie să cânte (sau să scrie muzică) decât cu ochii închişi. Desigur că nu e adevărat, dar e senzaţia pe care mi-o dă de fiecare dată când îl ascult. Cu ochii strâns închişi, e imun la ce se întâmplă în jur, e artistul autist, care nu vede cine îl ascultă, dacă le place sau nu, dacă reuşeşte să mişte ceva în ei. Nu vede, pentru că nu asta caută el. Nu vede, pentru că nu caută în afara lui, ci înăuntru.
De pe vremea când scria minialbumul "You, me and the alarm clock" (1990) şi până în zilele noastre, la al cincilea album cu trupa sa, I Am Kloot, "Sky at Night", Bramwell pare să fi căutat un singur lucru: să creeze muzică adevărată, o muzică prin care să se comunice, nu doar să comunice. Care să se vândă...sau nu: complet irelevant.
Ceea ce face muzica pe care o scrie Bramwell fascinantă este că nu seamănă cu nimic. I Am Kloot sună ca I Am Kloot...şi atât. Până şi cel mai recent album al lor (dichisit conştiincios de producătorul Guy Garvey, de la Elbow) confirmă că nu sunt dispuşi să facă niciun compromis de la particularitatea acestui sound. Un sound crud, întunecat, uneori neşlefuit, uneori involuntar preţios, care capătă când accente psihedelice (ca în "Radiation"), când influenţe din jazzul anilor 50, dar care, la fiecare pas, jur că miroase a bere şi 100 de ţigarete. Pe "Sky at Night", Bramwell şi ai lui cântă despre mizerie, despre eşecuri romantice, despre singurătate, despre moarte şi prietenii ei, despre cei de la periferie şi destinele lor lipsite de glorie, dar nu uită ca, în acelaşi timp, să privească mereu spre un cer înstelat, pe care îşi proiectează luna: "a blind eye".
Nu ştiu dacă acest album le va aduce, în sfârşit, celor de la "I Am Kloot" audienţa largă pe care o merită de foarte mult timp. Poate că da, poate că nu. Unii oameni care se pricep mai bine decât mineprezic asta şi m-aş bucura să aibă dreptate. Ceea ce mă bucură este că, dacă s-ar întâmpla asta, ar fi nu pentru că I Am Kloot ar s-ar fi îndepărtat de la stilul propriu I Am Kloot, ci tocmai pentru că au continuat să creeze în aceste stil, menţinând şi accentuând acele elemente care îi fac, cel puţin la prima întâlnire, greu de digerat şi de plăcut.
De pe vremea când scria minialbumul "You, me and the alarm clock" (1990) şi până în zilele noastre, la al cincilea album cu trupa sa, I Am Kloot, "Sky at Night", Bramwell pare să fi căutat un singur lucru: să creeze muzică adevărată, o muzică prin care să se comunice, nu doar să comunice. Care să se vândă...sau nu: complet irelevant.
Ceea ce face muzica pe care o scrie Bramwell fascinantă este că nu seamănă cu nimic. I Am Kloot sună ca I Am Kloot...şi atât. Până şi cel mai recent album al lor (dichisit conştiincios de producătorul Guy Garvey, de la Elbow) confirmă că nu sunt dispuşi să facă niciun compromis de la particularitatea acestui sound. Un sound crud, întunecat, uneori neşlefuit, uneori involuntar preţios, care capătă când accente psihedelice (ca în "Radiation"), când influenţe din jazzul anilor 50, dar care, la fiecare pas, jur că miroase a bere şi 100 de ţigarete. Pe "Sky at Night", Bramwell şi ai lui cântă despre mizerie, despre eşecuri romantice, despre singurătate, despre moarte şi prietenii ei, despre cei de la periferie şi destinele lor lipsite de glorie, dar nu uită ca, în acelaşi timp, să privească mereu spre un cer înstelat, pe care îşi proiectează luna: "a blind eye".
Nu ştiu dacă acest album le va aduce, în sfârşit, celor de la "I Am Kloot" audienţa largă pe care o merită de foarte mult timp. Poate că da, poate că nu. Unii oameni care se pricep mai bine decât mineprezic asta şi m-aş bucura să aibă dreptate. Ceea ce mă bucură este că, dacă s-ar întâmpla asta, ar fi nu pentru că I Am Kloot ar s-ar fi îndepărtat de la stilul propriu I Am Kloot, ci tocmai pentru că au continuat să creeze în aceste stil, menţinând şi accentuând acele elemente care îi fac, cel puţin la prima întâlnire, greu de digerat şi de plăcut.
sâmbătă, 27 iunie 2009
post blue
azi-noapte am fost la Noaptea Lungă a Filmelor Scurte, la Artexpo (mai multe despre eveniment pe futureshorts.ro). aş zice că, pentru mine, nu a fost atât o noapte lungă, cât plină de trăiri, concluzii, dar, mai ales, întrebări, toate mai mult sau mai puţin legate de filmele văzute, dar despre care nu am să vă vorbesc aici...de fapt, nu cred că o să vă vorbesc deloc.
în schimb, vroiam să vă fac cunoştinţă cu scurtmetrajul care a făcut ca noaptea asta "să merite": scurtmetrajul "Dix". nu o să vă plictisesc cu interpretarea mea a acestei pelicule, mai ales că nu poate fi vorba de interpretări corecte sau greşite aici, oamenii din spatele filmului înţelegând frumosul ca fiind cu atât mai frumos cu cât e mai puţin evident, cu cât ţi se oferă mai puţin pe tavă; pot doar să vă promit că acele 6 minute pe care vă cer să le alocaţi vizionării acestui film nu vor fi regretate.......şi dacă, totuşi, o să vi se pară că v-aţi pierdut timpul, sunteţi liberi să mă înjuraţi unde, când şi cum vreţi voi.
et voila : dix.
în schimb, vroiam să vă fac cunoştinţă cu scurtmetrajul care a făcut ca noaptea asta "să merite": scurtmetrajul "Dix". nu o să vă plictisesc cu interpretarea mea a acestei pelicule, mai ales că nu poate fi vorba de interpretări corecte sau greşite aici, oamenii din spatele filmului înţelegând frumosul ca fiind cu atât mai frumos cu cât e mai puţin evident, cu cât ţi se oferă mai puţin pe tavă; pot doar să vă promit că acele 6 minute pe care vă cer să le alocaţi vizionării acestui film nu vor fi regretate.......şi dacă, totuşi, o să vi se pară că v-aţi pierdut timpul, sunteţi liberi să mă înjuraţi unde, când şi cum vreţi voi.
et voila : dix.
luni, 22 iunie 2009
I will battle for the sun...
Aseară m-am reîntâlnit cu o prietenă veche. De când o ştiu, are grijă de mine, deşi nu i-am putut întoarce niciodată favoarea. Nu se poartă niciodată fals. Nu ştie să mintă, nici să rănească, nici să mă plictisească. Când nu mi-e bine, e singura care ştie ce să spună, fără să spună, ce să facă, fără să facă. Aseară m-am reîntâlnit cu Muzica. Cu Muzica pe care, în carne şi oase, nu o pot avea în faţă decât foarte, foarte rar şi cu ale cărei "amintiri", înregistrate pe suport audio, trebuie să mă mulţumesc în restul timpului. Mi-a reamintit ieri cât de plină e prezenţa ei autentică, cât e de vie atunci când se naşte aproape spontan, deşi, paradoxal, planificat, sub urechile tale.
Duminică noaptea a fost concertul Placebo, concert pe care îl aşteptasem de patru luni, de când mi-am luat biletul sau de câţiva ani, de când ratasem celălalt concert al lor de la noi sau dintotdeauna. Parcă dintotdeauna, cel puţin aşa mi s-a părut aseară. Iar, după ce s-a terminat, eram deja cuprinsă de nostalgia a ceva atât de frumos că nu se poate nici comunica, nici repeta. Ce s-a întâmplat între aceste două momente: de aşteptare şi de dor? Păi, băieţii au făcut ce ştiu ei mai bine: ne-au dat muzică şi ni s-au dat în cel mai egoist mod cu putinţă, rămânând, totuşi, atât de singuri în arta lor, deschişi şi închişi în faţa noastră, într-un fel pe care nu vi-l pot explica. Trebuia să fiţi acolo ca să înţelegeţi. Egoist am trăit şi eu concertul....cred că nu poţi simţi decât egoist muzica bună, într-o relaţie intimă cu ea, într-un punct din care simţi că doar tu o asculţi aşa cum ar vrea să fie ascultată, din care te recunoşti pe tine în fiecare notă, în fiecare linie, în fiecare acord. Aşa am simţit eu concertul ăsta, cu toate simţurile, cu toată energia şi încă un pic consumată anticipat, cu toate emoţiile.....aseară am ascultat Placebo cu urechile, dar şi cu inima, cu picioarele, cu mâinile, cu fiecare deget, cu palmele înroşite de la atâta aplaudat, cu retinele, cu corzile vocale distruse de atâta cântat o dată cu Brian, cu retinele, genele, chiar şi cu părul şi cu unghiile ....
La toată experienţa asta obraznic de întreagă şi de frumoasă a contribuit semnificativ şi o mică victorie personală: am reuşit să fug de la B în primele rânduri de la A, după ce am fost fugărită, chiar înainte de începerea concertului, de un paznic burtos şi cam nervos. Aşa că, suficient de fraudolos încât să fiu mândră de asta, am fost mult mai aproape de cei care făceau, construiau, închegau pe loc muzica pentru mine.....şi pentru restul oamenilor din public, poate;)
Duminică noaptea a fost concertul Placebo, concert pe care îl aşteptasem de patru luni, de când mi-am luat biletul sau de câţiva ani, de când ratasem celălalt concert al lor de la noi sau dintotdeauna. Parcă dintotdeauna, cel puţin aşa mi s-a părut aseară. Iar, după ce s-a terminat, eram deja cuprinsă de nostalgia a ceva atât de frumos că nu se poate nici comunica, nici repeta. Ce s-a întâmplat între aceste două momente: de aşteptare şi de dor? Păi, băieţii au făcut ce ştiu ei mai bine: ne-au dat muzică şi ni s-au dat în cel mai egoist mod cu putinţă, rămânând, totuşi, atât de singuri în arta lor, deschişi şi închişi în faţa noastră, într-un fel pe care nu vi-l pot explica. Trebuia să fiţi acolo ca să înţelegeţi. Egoist am trăit şi eu concertul....cred că nu poţi simţi decât egoist muzica bună, într-o relaţie intimă cu ea, într-un punct din care simţi că doar tu o asculţi aşa cum ar vrea să fie ascultată, din care te recunoşti pe tine în fiecare notă, în fiecare linie, în fiecare acord. Aşa am simţit eu concertul ăsta, cu toate simţurile, cu toată energia şi încă un pic consumată anticipat, cu toate emoţiile.....aseară am ascultat Placebo cu urechile, dar şi cu inima, cu picioarele, cu mâinile, cu fiecare deget, cu palmele înroşite de la atâta aplaudat, cu retinele, cu corzile vocale distruse de atâta cântat o dată cu Brian, cu retinele, genele, chiar şi cu părul şi cu unghiile ....
La toată experienţa asta obraznic de întreagă şi de frumoasă a contribuit semnificativ şi o mică victorie personală: am reuşit să fug de la B în primele rânduri de la A, după ce am fost fugărită, chiar înainte de începerea concertului, de un paznic burtos şi cam nervos. Aşa că, suficient de fraudolos încât să fiu mândră de asta, am fost mult mai aproape de cei care făceau, construiau, închegau pe loc muzica pentru mine.....şi pentru restul oamenilor din public, poate;)
miercuri, 27 mai 2009
a little loaded, she was stealing another breath....
simt nevoia să scriu despre Plastilina lui Afrim....sigur că au trecut deja câţiva ani de când am văzut prima dată piesa şi sigur că nu, nu am revăzut-o zilele astea. Numai că mi-e dor de ea.
mi-e dor de ea, pentru că e povestea mea. pentru că Max sunt eu. nu, nu în sensul ăla panteist, în care Iona sunt eu, Iona eşti tu, Iona suntem cu toţii. Max sunt eu, la modul individual...nu mă interesează ce relaţie aveţi sau nu aveţi voi cu personajul lui Afrim....eu sunt fraierul fără destin, numai că în loc de figurine din plastilină, eu făceam şi fac figurine din creioane, hârtie şi cuvinte.
îmi dau seama că toţi cei care aţi văzut Plastilina ori îmi plângeţi de milă, ori vă întrebaţi în ce depresie self-indulgent am căzut de mă compar cu el. pentru cei care nu au văzut încă piesa, râmân, paradoxal, normală (mă rog, pe cât de normală aş putea părea eu).
nu cred că ar trebui să îmi plângeţi de milă; dacă o faceţi, înseamnă că nu realizaţi cât de norocos era Max în inocenţa lui, trăind mereu surd la abjecţia celor din jur, închizându-se în figurinele sale din Plastilină, mereu copil, mereu singur........mereu gata să creadă în copilăria lui, deşi nimic din jurul lui nu îi dădea motive să o facă.
toată lumea îl crede pe Max un personaj slab, pentru mine e însă unul dintre cele mai puternice personaje din arta cu care am luat contact până acum, pentru că rămâne, până în ultima clipă, egal cu sine, consecvent naivităţii sale pline de dor de viaţă. max pune preţ pe viaţă - pe viaţa pe care şi-o modelează singur prin imaginaţie, aşa cum modelează plastilina - chiar dacă viaţa nu i-a fost un tovarăş de joacă pe măsură.
aşa că nu, chiar nu aveţi de ce să îmi plângeţi de milă. dacă sunt Max, sunt Max în momentele mele bune, optimiste, nu în cele de renunţare :)
*
dincolo de ce înseamnă, pentru mine, Max, introspecţie care pe majoritatea o să vă lase reci, vroiam să vă invit să descoperiţi ce înseamnă Plastilina pentru voi.....cu prima ocazie, mergeţi să vedeţi piesa...şi pentru o cronică mai puţin interiorizată, intraţi aici.
sunteţi, ca de obicei, liberi să aruncaţi cu roşii virtuale, mai ales dacă vi se pare că perspectiva mea asupra piesei o lezează cumva pe a voastră.
mi-e dor de ea, pentru că e povestea mea. pentru că Max sunt eu. nu, nu în sensul ăla panteist, în care Iona sunt eu, Iona eşti tu, Iona suntem cu toţii. Max sunt eu, la modul individual...nu mă interesează ce relaţie aveţi sau nu aveţi voi cu personajul lui Afrim....eu sunt fraierul fără destin, numai că în loc de figurine din plastilină, eu făceam şi fac figurine din creioane, hârtie şi cuvinte.
îmi dau seama că toţi cei care aţi văzut Plastilina ori îmi plângeţi de milă, ori vă întrebaţi în ce depresie self-indulgent am căzut de mă compar cu el. pentru cei care nu au văzut încă piesa, râmân, paradoxal, normală (mă rog, pe cât de normală aş putea părea eu).
nu cred că ar trebui să îmi plângeţi de milă; dacă o faceţi, înseamnă că nu realizaţi cât de norocos era Max în inocenţa lui, trăind mereu surd la abjecţia celor din jur, închizându-se în figurinele sale din Plastilină, mereu copil, mereu singur........mereu gata să creadă în copilăria lui, deşi nimic din jurul lui nu îi dădea motive să o facă.
toată lumea îl crede pe Max un personaj slab, pentru mine e însă unul dintre cele mai puternice personaje din arta cu care am luat contact până acum, pentru că rămâne, până în ultima clipă, egal cu sine, consecvent naivităţii sale pline de dor de viaţă. max pune preţ pe viaţă - pe viaţa pe care şi-o modelează singur prin imaginaţie, aşa cum modelează plastilina - chiar dacă viaţa nu i-a fost un tovarăş de joacă pe măsură.
aşa că nu, chiar nu aveţi de ce să îmi plângeţi de milă. dacă sunt Max, sunt Max în momentele mele bune, optimiste, nu în cele de renunţare :)
*
dincolo de ce înseamnă, pentru mine, Max, introspecţie care pe majoritatea o să vă lase reci, vroiam să vă invit să descoperiţi ce înseamnă Plastilina pentru voi.....cu prima ocazie, mergeţi să vedeţi piesa...şi pentru o cronică mai puţin interiorizată, intraţi aici.
sunteţi, ca de obicei, liberi să aruncaţi cu roşii virtuale, mai ales dacă vi se pare că perspectiva mea asupra piesei o lezează cumva pe a voastră.
duminică, 24 mai 2009
Miercuri ai PR Fest la PR Tea
Şi dacă nu or să mai vină artiştii invitaţi? Şi dacă nu o să facem rost la timp de locaţie? Dacă nu se vor înscrie destui voluntari? Dacă se vor înscrie mulţi, dar nu vom putea conta pe toţi? Şi dacă apar costuri neprevăzute? Dacă vom avea invitaţi cu pretenţii exagerate şi gusturi imprevizibile? Dacă vor întârzia zborurile invitaţilor care sosesc din străinătate? Dacă preţul biletelor o să li se pară prea mare? Dacă ne lasă baltă sponsorii în ultima clipă? Şi dacă punem totul la punct,până la ultimul detaliu, dar nu vor veni destui oameni?
Ştim că te-ai gândit, nu o dată, ce întrebări nu îi lasă să doarmă noaptea pe organizatorii Stufstock? Sau ai NexT? Sau ai Festivalului Naţional de Teatru? Şi, cu siguranţă, ai vrea să afli şi ce răspunsuri practice, creative sau doar urgente au trebuit să dea. Noi am vrut să îţi dăm ocazia să afli chiar de la experţi ce presupune organizarea unui eveniment cultural de mare amploare, cum se realizează coordonarea tuturor oamenilor şi rotiţelor implicate în poveste, sincronizarea tuturor acţiunilor, cum se împart timpul şi banii, astfel încât să ajungă pentru toţi şi pentru toate şi, mai ales, cum se promovează, apoi, potenţialul rod al acestor eforturi, pentru a îi câştiga un public care să îl merite.
Dacă vrei să afli ce intervenţie divină asigură succesul acestor evenimente, te aşteptăm miercuri, 27 mai 2009, ora 19.00, la ceainăria Cărtureşti, să adresezi întrebările tale invitaţilor noştri:
Aura Corbeanu, Directorul Executiv Festivalul National de Teatru.
Yvonne Irimescu, Coordonator de Proiect al Festivalului Internaţional de Scurt şi Mediu Metraj NexT
Teo Zabava, Director PR Stufstock
Anca Romanescu, PR Consultant Stufstock
Adresa de înscriere este deja celebra prtea_inscrieri@yahoo.com.
luni, 11 mai 2009
supergirls just fly
Sâmbătă mi-am petrecut după-amiaza cu micuţa mea verişoară, care e încă la grădi, dar ştie mai multe despre orice şi despre toate decât o să ştiţi voi vreodată.
Era deja la bunica de ceva ore, când am ajuns eu şi m-a întâmpinat cu un "pup" cum numai ea ştie să dea, apăsat şi zgomotos, şi zâmbind cu gura până la urechi. Motivul exploziei de fericire? Nu mi se datora doar mie, am aflat cu părere de rău. Mi-a şoptit, cu mare grijă să nu audă maică-sa, că bunica o lăsase să probeze nişte pantofi cu toc, fapt care, în mod evident, îi confirma că dă primele semne de maturitate în faţa adulţilor din jur.
Ea vrea să crească cât mai repede, ar apăsa pe pedala de acceleraţie, dacă ar şti cum, doar-doar ar spori viteza procesului. Pe mine mă sperie gândul că, inevitabil, o să crească şi îmi vine mereu să apăs pe frână, ca să contrabalansez elanul ei.
Mă bucur că încă o bucură evenimente de tipul celui pe care mi l-a mărturisit în chip de confesiune. O iubesc, pentru că râde mereu autentic, pentru că niciodată nu a zâmbit cu colţurile gurii plecate în jos, cum fac deseori adulţii. O iubesc pentru toate lucrurile pe care nu le ştie, pentru că nu ştie să mimeze emoţii, pentru că nu ştie (deocamdată şi sper că va mai trece mult până o să afle) ce înseamnă rate, credite, disponibilizări, cancer, sevraj, cerşetori, subnutriţie, moarte, capital de imagine, bugete, joc politic, încălzire globală şi globalizare. Pentru că nu ştie să spună "nu am timp" sau "nu pot" sau "sunt prea obosită". Pentru că nu ştie cum e să se ascundă, altfel decât la pititea. Pentru că nu ştie să îl abandoneze pe "azi" în favoarea lui "mâine". Pentru că nu ştie să nu fie generoasă în mod nediscriminat. Pentru că ea încă mai crede în poveştile în care eu am încetat de mult să cred......
Era deja la bunica de ceva ore, când am ajuns eu şi m-a întâmpinat cu un "pup" cum numai ea ştie să dea, apăsat şi zgomotos, şi zâmbind cu gura până la urechi. Motivul exploziei de fericire? Nu mi se datora doar mie, am aflat cu părere de rău. Mi-a şoptit, cu mare grijă să nu audă maică-sa, că bunica o lăsase să probeze nişte pantofi cu toc, fapt care, în mod evident, îi confirma că dă primele semne de maturitate în faţa adulţilor din jur.
Ea vrea să crească cât mai repede, ar apăsa pe pedala de acceleraţie, dacă ar şti cum, doar-doar ar spori viteza procesului. Pe mine mă sperie gândul că, inevitabil, o să crească şi îmi vine mereu să apăs pe frână, ca să contrabalansez elanul ei.
Mă bucur că încă o bucură evenimente de tipul celui pe care mi l-a mărturisit în chip de confesiune. O iubesc, pentru că râde mereu autentic, pentru că niciodată nu a zâmbit cu colţurile gurii plecate în jos, cum fac deseori adulţii. O iubesc pentru toate lucrurile pe care nu le ştie, pentru că nu ştie să mimeze emoţii, pentru că nu ştie (deocamdată şi sper că va mai trece mult până o să afle) ce înseamnă rate, credite, disponibilizări, cancer, sevraj, cerşetori, subnutriţie, moarte, capital de imagine, bugete, joc politic, încălzire globală şi globalizare. Pentru că nu ştie să spună "nu am timp" sau "nu pot" sau "sunt prea obosită". Pentru că nu ştie cum e să se ascundă, altfel decât la pititea. Pentru că nu ştie să îl abandoneze pe "azi" în favoarea lui "mâine". Pentru că nu ştie să nu fie generoasă în mod nediscriminat. Pentru că ea încă mai crede în poveştile în care eu am încetat de mult să cred......
Abonați-vă la:
Postări (Atom)